drifters' guild

Făgăraş - 28-31 dec 2011

2012-01-02T04:54:00.001+02:00

După lungi discuţii despre unde să plecăm de sărbători, ne-am hotărât la Făgăraş. Nu mai fusesem de prea mult timp acolo şi ne era dor de maiestuozitatea lui. Planul era să facem cât putem din creastă, dormind la refugii.

După o noapte mai mult nedormită am luat un tren spre Avrig. Voiam să urcăm pe la Avrig şi să dormim prima noapte la Bârcaciu. Din păcate nu am fost decât noi doi pentru urcare spre Poiana Neamţului şi domnul care face curse de obicei voia 80 de lei pentru o cursă. A trebuit să facem 11 din cei 14 km pe jos şi am ajuns prea târziu la Poiana Neamţului. Fiindcă nu mai făcusem niciodata traseul până la Bârcaciu şi eram obosiţi şi afară beznă, ne-am decis să rămânem la Poiana Neamţului. Aici am făcut o mare gafă, pentru că nu am sunat să anunţăm că nu mai ajungem la Bârcaciu. Semnalul era foarte prost la telefon.

Dimineaţă, pe la 7:30 am plecat spre Bârcaciu. Poarta era încuiată şi nu era nimeni să deschidă, aşa că am sărit un gărduleţ lateral. Din curte se vedeau deja Făgăraşii. Cu o zi înainte am înaintat sub o pâclă gri, care ascundea giganţii din faţa noastră. Singurul lucru care indica prezenţa unui munte în faţă erau curbele de nivel de pe GPS.

Am transpirat serios pe urcarea spre cabană. Era foarte cald.

Prima fereastră spre munţi, din pădure

Aproape de Bârcaciu am iesit într-o poiană de unde se vedea vălul ce acoperea satele de jos şi urca încet spre noi.

Am ajuns la Bârcaciu, unde, aflând cine suntem, cabanierul ne-a spus că ne-au aşteptat până la 1 noaptea. Chiar nu am crezut că o să-şi facă griji, dată fiind dificultatea traseului. Am cerut ceai si ciorbă, pe care le-am primit, împreună cu un tratament glacial, pe care-l meritam, dar parcă a fost exagerat. După ce am terminat de mâncat, cabanierul ne-a criticat bocancii şi apoi ne-a explicat cum să ieşim mai uşor şi fără riscuri în Şaua Scării.
Am început să urcăm pe Muchia Scărişoarei. Erau urme în faţă, dar s-au terminat destul de repede, sub vârful scara.

Am admirat munţii de pe partea mai dreaptă a muchiei şi, unde începea să se încline traseul, am cotit spre căldarea de sub Scara.
Am rămas cu mânerul de la un băţ în mână şi băţul înfipt în zăpadă. Se rupsese curat de la sistemul de amortizare, care nu mi-a plăcut niciodată, pentru că pornea şi se oprea singur. Mi-am băgat ce am putut în ingineria italiană, după care am pus băţul stricat pe rucsac şi am scos pioletul.

Piscul Şerbotei, Piscul Sărăţii şi Custura Ciobanului

Puţin mai în faţă am făcut stânga, în căldare

Căldarea era complet albă şi de la umbră nu se distingea niciun detaliu al terenului. După o vreme era imposibil de distins distanţa până la zăpada din faţa picioarelor şi, dacă nu ne uitam la pereţi simţeam că ne ia ameţeala. Vedeam şi totuşi eram orb, împiedicându-mă de câte ori terenul urca sau cobora mai brusc. Zăpada era moale şi ne afundam în ea. Am început urcarea spre Muchia Puha şi încercam să stăm numai pe unde se vedea iarba din zăpada şi evitam jgheaburile cât puteam. Zăpada era prea puţină pentru o avalanşă mare dar nu avea deloc coeziune şi nu am vrut să riscăm deloc. Pe vremea asta, cu zăpadă puţină, se văd cel mai bine jgheaburile şi cred că înveţi foarte bine să priveşti topografia terenului şi să distingi locurile ce trebuie neapărat evitate când s-o aduna zăpada.
Nu ne era deloc frică, cu toate că albul constant şi vălul ce acoperea Transilvania ne izolau şi mai mult. Eram copleşiţi de măreţia din jurul nostru şi de frumuseţea aspră şi neiertătoare ce ne înconjura.

Am ieşit obosiţi din căldare şi am continuat urcarea spre Şaua Scara. Traseul mergea pe versant, care era din ce în ce mai înclinat şi mai înzăpezit. Am părăsit traseul şi am ieşit direct în muchie, unde zăpada era mai mică şi mai fermă.

Urme de înger

Ne-am bucurat tare când am văzut noul şi frumosul refugiu, care avea să ne fie casă peste noapte. În afară de plăcile de spumă care erau rupte şi împrăştiate peste tot, refugiul era foarte curat. Uşa nu se închidea complet dar am găsit în refugiul vechi aruncate nişte bucăţi de panou din care a fost construit noul refugiu, pe care le-am pus în uşă. În depărtare fulguia şi un strat din ce în ce mai gros de nori ne acoperea.

Am admirat peisajul şi formele extravagante de gheaţă, am gătit şi am mâncat. Am folosit Leathermanul şi banda adezivă să repar băţul stricat şi am scos sistemul de amortizare şi de la celălalt. Pe la 8 am adormit. Am apreciat foarte mult lumina refugiului, pe care am lăsat-o aprinsă până spre dimineaţă, în caz că a prins noaptea pe cineva pe traseu şi are nevoie să vadă o lumină spre care să vină. A fost prima noapte a noastră petrecută pe iarnă (în Crai a fost vreme de toamnă) într-un refugiu neîncălzit.

Corali

Dimineaţa ne-am trezit într-o cană cu lapte. Am decis să mergem până pe Şerbota, să vedem care e situaţia.
Majoritatea timpului vizibilitatea scădea la 10 metri şi ne-au ajutat mult urmele de câine care mergeau pe traseu, că nu trebuia să scot GPS-ul prea des. Am căutat să stăm numai pe creastă dar era foarte greu să ne dăm seama unde mergem. Am intrat în Şaua Şerbotei cu GPS-ul în mână. Roxana îşi dădea seama mereu când coteam aiurea, dar eu am fost cam dezorientat. Ca să fie şi mai rău, viscolea şi noi nu luasem ochelari şi nici cagule.

Răsărit?

Musceaua Scării, cred

În Şaua Şerbotei s-a făcut mai clar şi am început să fim mai optimişti.

Arătam ca stâlpii de marcaj şi eram orbiţi de atâta alb.

Când am ajuns la Şerbota deja se vedea un petic de cer. Credeam că putem continua dar în câteva minute s-a făcut iar ca în cana cu lapte şi am decis să o luăm spre cabana Negoiu.
După ceva bâjbâială am găsit intrarea pe Piscul Şerbotei. Traseul mergea pe versant mai mult. Nu erau decât urme de animale şi poteca era complet acoperită de zăpadă. Se făcuseră şi plăci de vânt de la viscol. Pentru că traseul tăia toate jgheaburile posibile am decis să mergem doar pe creasta muchiei. Nu ştiam dacă sunt întreruperi, pentru că nu mai fusesem niciodată pe traseul ăsta, dar din Şaua Scării muchia părea foarte abordabilă. Totuşi, la munte, totul pare mai uşor de departe sau din poze.
Din fericire nu au fost întreruprei mari. Roxana nu mai zicea nimic dar nu s-a panicat nicio secundă.

După ceva efort şi o pauză de masă am ajuns la limita pădurii. Roxana era toată un zâmbet. Plantele erau toate decorate frumos cu cristale fragile şi, cu toate că era tot ceaţă, măcar aveam mai multe de văzut, acum că începeau brazii. De aici începeau şi urmele spre cabană.

Sunătoare

La Negoiu era plin. Am mai găsit doar o cameră de 2 locuri, pe care trebuia să o părăsim a doua zi. Cei de la cabană au fost foarte simpatici. Ne-au făcut focul imediat în sobă şi ne-au dat apă, cu toate că nu funcţionau ţevile din cauză că secase izvorul şi trebuia să aducă de departe.
Am tot făcut planuri să urcăm a doua zi şi să rămânem la Călţun, dar nu aveam timp destul să coborâm şi să ajungem şi în Bucureşti până pe 2. Nu ştiam nici cum o să fie vremea. Dacă ne prindea iar o ceaţă lăptoasă la coborârea de pe Negoiu sau a doua zi era nasol. Am hotărât că e mai bine să încheiem aici, decât să ne ăntindem prosteşte. Oricum era mai mult decât făcusem vreodată iarna. O să mai fie multe ture.
A doua zi ne-am bucurat de spectacolul de gheaţă din pădure care ne-a mai uşurat supărarea că ne întorceam acasă mai devreme.

A trebuit să mergem pe jos cei 22 de km până în Porumbacu, dar am prins toate trenurile şi la 9:20 eram în Bucureşti.

Creasta Pietrei Craiului - 2-4 decembrie 2011

2011-12-19T02:52:00.001+02:00

Un mare clasic al traseelor montane româneşti. Simţeam că am neglijat o parte esenţială din dezvoltarea noastra montană, ca o carte bună necitită la timp şi asta ne îngrijora. Dacă nu o să ne bucurăm cum ne-am fi bucurat acum 2 ani de traseul ăsta? Totuşi, o carte cu adevărat bună poate fi citită oricând, poate şi de mai multe ori, mai ales că această carte se reeditează continuu şi va fi mereu ceva nu de văzut.

Plercarea a fost cam pe muchie. Nu aveam saci, dar după ce am realizat că nu o să mai găsim saci groşi anu ăsta ne-am împrumutat şi i-am comandat.

Planul era că dacă plecăm vineri până în ora 14, putem ajunge până la 22 la Curmătura. Nu am mai aşteptat să ni se livreye sacii acasă. L-am interceptat pe curier în oraş şi până la 13:30 aveam bagajele făcute şi ne-am răpăzât jos, cum zicea tataie (numai că el se răpădea după o pâine...).

Am luat taxi până la microbuz şi l-am prins când ieşea din autogară. A fost 38 de lei până la Braşov şi a avut întârziere doar 2 minute faţă de timpul afişat pe sit.

Am luat autobuzul din Braşov pe întuneric. Era plin şi am stat pe scaun cu rucsacii in braţe, striviţi şi miraţi de câte porcării putem avea la noi şi cât sunt de grele. În spate erau nişte neni beţi morţi care au cântat slujba şi alte interpretări de mare succes, până la Zărneşti.

Cred (şi crede şi Roxana) că am ajuns la Botorog pe la 20:30. Era prea cald şi ceaţă şi beznă. Roxanei îi era frică mai mult dar şi mie îmi era puţin. Urcam repede şi încercam să-mi aduc aminte Fear of the dark dar nu am trecut de refren, care s-a învechit repede şi am continuat cu tot felul de glume de căcat până sus în poieniţă, că eu nu fluier pentru urşi. Mi se pare aiurea, prefer să vorbesc tot felul de mizerii cu voce tare şi să sperii animalele cu bădărănia şi prostul meu gust.

Aş vi vrut să descriu atmosfera sinistră şi misterioasă din pădure dar nu era, nu ca "pe vremuri". Toţi copacii ăia ne dau un sentiment de ocrotire împuns doar de lumina lunii prin crengi, care e mai mult frumoasă decât sinistră.

Când puneam frontala pe copaci străluceau mii de steluţe de răşină

Am ajuns la Curmătura pe la 22, exact în grafic şi am fost întâmpinaţi cu nemeritată admiraţie de cei care erau deja pe la mese. Am halit repede ciorbă şi o bere şi ceva de la noi, ne-am dus bagajele sus şi am început să gâdilăm pisica.

După ce ne-am săturat de pisică şi mai ales ea de noi, am ieşit să facem ceva poze de noapte.

Am dormit prost pentru că era prea cald în cameră. Cineva chiar exagerase cu lemnele sau poate eram pregătiţi pentru următoarea noapte în refugiu. Dimineaţa am făcut ceva poze la răsărit şi am început să urcăm, cu planul să facem picnic mai sus.

Nu mai ţineam minte deloc traseul spre Turnul şi ne-a surprins plăcut că e destul de dificil cât să-ţi dea satisfacţie şi e vertical şi spectaculos (pentru un traseu marcat).

Bineînţeles că am făcut prea multe poze şi ne-am lungit prea mult la taclale şi deja era prea târziu dar de sus se vedea aşa frumos peste tot şi chiar nu era aşa înnorat cum ne aşteptam.

Măgura Codlei

Carlina acaulis

În faţă erau nori ameninţători dar ştiam că nu o să ningă şi Roxana era convinsă că vor pleca până ajungem la ei.

Pe Ascuţit

Mai departe, nu prea e nevoie de o descriere. Planul era să dormim la Grind. Am încercat să nu ne câcâim prea mult dar ne oprea mereu peisajul şi toate formele de artă stâncoasă din jur.

Singurele porţiuni mai dificile, din cauză că era un strat foarte subţire de gheaţă şi aveam rucsaci foarte grei, au fost undeva între Ţimbalul Mic şi Vlăduşca şi apoi între Vlăduşca şi Sbirii.

Ne întreceam cu apusul să ajungem La Om şi norii au fugit din faţa noastră şi s-au oprit undeva spre Ascuţit. Apusul a fost epic dar incredibil de rapid. Abia ce am făcut câteva poze că soarele s-a şi ascuns de tot, luând cu el şi perdeaua roz pe care o aruncase peste nori.

La Om

În faţă, în Şaua Grind se vedea pensiunea la care aveam rezervare noaptea asta. Ne-am bucurat că nu am ajuns acolo pe beznă. Erau ceva gunoaie înăuntru, ca să nu crezi că ai trecut graniţa în altă ţară. Am luat ceva zăpadă duintr-un vâlcel, că stăteam prost cu apa şi ne-am retras la cazare. Cineva abandonase un sac de dormit RCO şi un izopren foarte subţire în refugiu.

După ce am mâncat, ne-am aşezat pe placa metalică a refugiului şi am pus ceva pietre pe primus să avem sobă a venit un grup de 3, care cu o noapte înainte au dormit ăn cortul roşu din faţa cabanei Curmătura. Am pălăvrăgit ceva şi, după ce ne-am hotărât că nu e timp să continuăm creasta din cauza drumului foarte lung înapoi ne-am culcat. Nu înainte să ies să fac poze la cer.

Am dormit cam prost. Vântul şuiera de parcă voia să rupă refugiul şi orice atingea nenorocita de placă metalică făcea condens şi se uda, aşa că ne trezeam des de grija să nu ieşim de pe izopren.

Dimineaţa soarele a răsărit glorios peste Bucegi, iar pe cealaltă parte a crestei se vedeau Iezer şi Păpuşa acoperiţi cu aur.

Aşa frumos era că ne-am hotărât să facem totuşi creasta şi vedem noi cum ajungem acasă. Din păcate era deja 11 până am plecat la drum.

De data asta am văzut şi caprele care lăsaseră urme în faţa noastră cu o zi înainte.

Spectacolul de petre extravagante a continuat până la sfârşitul crestei şi cel mai mult ne-a plăcut că pe alocuri partea vestică era puternic surplombată şi simţeam că mertgem suspendaţi în aer. Sudica a fost la fel de frumoasă ca nordica.

După fix 3 ore am ajuns la Şaua Funduri şi a început aventura ajunsului acasă. Am trăit o tragedie văzând prăpădul şi genocidul de copaci de la Table, dar nu am pus poze aici, ca să nu mă deprim peste ani...

Am ajuns prea târziu în Zărneşti, cu picioarele zdrelite de drum. Cineva foarte amabil ne-a dus cu maşina în Braşov fără să vrea să accepte bani.

Microbuzul a fost la 22:30 şi mult prea plin. Nesimţiţii de la firmă nu au un plan pentru când e multă lume. Dacă vrea să te ia şoferrul în picioare ajungi acasă, că CFR a lăsat incredibil de puţine trenuri, pentru că oficial nu merge nimeni cu ele.

Per total a fost una din cele mai frumoase călătorii din viaţa noastră şi abia aşteptăm să ne întoarcem în Crai.

Vindem felicitări de Crăciun

2011-12-02T01:14:00.001+02:00

Toate modelele aici.
Toate felicitările sunt făcute de mine şi Roxana, în sufragerie, care a devenit atelier de creaţie.

Modele:
1. In asteptarea Crăciunului

Făcută din carton colorat lipit în mai multe straturi pentru a da adâncime imaginii. Detalii pictate manual de mine cu vopsea acrilică. Felicitarea se deschide şi se poate scrie o urare frumoasă înăuntru.

Preţ 10 lei. Pot face oricâte trebuie.

2. Lumânări parfumate

Făcută de Roxana din scoţişoară, Thuja şi seminţe, lipite pe pânză, pe suport de carton colorat. Felicitarea se deschide şi se poate scrie o urare frumoasă înăuntru.

Preţ 10 lei. Poate face oricâte trebuie.

Urmează şi restul de modele...

Bucşoiu - Omu -Mălăieşti 19-20 noiembrie 2011

2011-11-23T21:06:00.001+02:00

Bine ai venit prietene sau străine (sau eu când vreau să-mi amintesc pe unde am mai fost)!
Am o mega ofertă numai pentru tine!
De la postarea asta încolo voi pune de două ori mai multe poze din de două ori mai multe unghiuri! Stiam asta înainte să plec şi numai gândul ăsta imi dădea jumate din emoţii.
Acum continui cu povestea unei călătorii care putea fi ratată dar a fost superbă. Trebuia să mergem cu Octavian, Andrei şi Rose pe Acele Morarului. Am avut un gol în stomac până sâmbătă dimineaţa. Roxana era şi ea moartă de frică, la fel ca mine.
Totuşi, în dimineaţa aceea, în timp ce aşteptam la Iancului, Rox primeşte un telefon fatidic de la Andrei: cineva blocase în parcare maşina lui Octavian. Aşa că ne-am întors acasă, am lăsat coarda şi am aşteptat să ne ia.
Am hotărât împreună să mergem pe Valea Bucşoiului pentru că nu mai aveam timp pentru Ace. Pentru mine şi Rox era a doua oară, dar de data asta valea nu era nivelată cu zăpadă.
În timp ce urcam spre pădure mă uitam la magnificul monument din faţa noastră şi la avioanele care treceau pe deasupra, măzgâlindu-şi dârele albicioase pe cerul ăla perfect. Am văzut şi eu munţii de câteva ori de sus şi acum mă gândeam dacă cei de sus se gândesc că în momentul ăsta nişte punctuleţe merg încet sub ei, cu fasolile belite de fericire.

Aşa dor îmi era de pădurea asta de fag şi brad, şi molid, adaugă Roxana,de formele elegante şi de întortocherile de rădăcini, de aerul care-şi umflă plămânii până ţi se rupe fermoarul de la geacă.

Fagi batrâni

Roxana era fascinata de jocul umbrelor pe frunzele moarte

La Poiana Izvoarelor ne-am întâlnit cu un motan, cam plictisit.
Cred că eram cam enervanţi că ne opream la fiecare 30 de secunde să facem poze, acum că mergem amândoi cu aparat.

De departe ne rânjeau cu dispreţ Colţii Morarului şi ne părea şi rău şi bine că nu suntem în drum spre ei.

Colţii Morarului

Am stat să pozăm cristalele interesante agăţate de toate plantele, ca nişte flori de gheaţă. Eram şi mai in urmă, dar iarba îngheţată contrasta aşa frumos cu brazii verzi şi cerul albastru şi nu ne puteam dezlipi de nicio experienţă vizuală.

I-am prins din urmă unde firul văii se întâlneşte cu Tache Ionescu.
La intrarea pe vale începea zăpada. Am pus parazăpezile, am strâns beţele şi am pozat ca nişte oameni de înaltă societate.
Valea Bucşoiului mereu pare fioroasă, parcă te aşteaptă să te mestece şi să te scuipe, ca o gură de monstru uriaş cu dinţi de piatră. Dar nu e asa, e frumoasă şi ocrotitoare şi mereu îţi arată un mare spectacol până sus.

Valea Bucsoiului

Cu toate că a trecut un an aproape, pioletul s-a potrivit perfect în palmă, ca şi când nu ar fi fost tot timpul ăsta pe raftul de sus în debara. Şi-a adus aminte cum să agaţe şi să împungă frigul şi piatra şi zăpada, gheara noastră de încredere, care nu ne va lăsa la nevoie.

Pământul era bocnă şi la prima pantă mai abruptă am pus colţarii. Aşa dornici erau să muşte şi să sfâşie ca mă mir cum au stat cuminţi în husă până acum, ruginind pe la bot. S-au sters repede şi ne-au lipit de pantă. Pe fiecare piatră făceam zgomote îngrozitoare, care ne plac.
A început distracţia şi calvarul şi plăcerea absolută care o dă urcarea pe pietre. În perioada asta zăpada încă nu acoperă săritorile, dar e prea rece ca să ţii prea mult mâna pe ele.

Până acum aveam problema că doar unu din noi avea aparat la un moment dat şi ne băteam pe el şi dupaia nu-l mai voia nimeni. Acum problema a fost că nu puteam ieşi într-o poză fără el la ochi.

Roxana se simţea creativă

Andrei în poziţia tradiţională de asistat

La un moment dat era să pic de pe o săritoare din cauza aparatului care era lipit de burtă şi mă scotea în afară. Am înjurat ceva în capul meu în timp ce mă viermăleam în sus.

Mai sus zăpada era de căcat. Defapt era de zahăr. Înotam pe loc. Oricum aveam timp să ajungem la Omu. Speram doar să ajungem în şa la apus, pentru spectacol.

Eram aproape sus si Baiului erau deja rosii. Se vedea că nu mai am antrenament. Gâfâiam ca un gras pe banda de alergare, dar am grăbit pasul.

Sus în sfârşit. Soarele incendia Valea Mălăieşti. Iar am rămas în urmă furaţi de apus.

Am ajuns la Omu pe întuneric. Din apus mai era o singură dâră multicoloră găurită de o stea. Am mâncat ciorbă şi am băut vin fiert; ne-am pus lucrurile în cameră.

Am luat trepiedul şi am ieşit la poze de noapte. Imi place la nebunie să fac poze noaptea. Expunere lungă, tremuri lângă aparat, nu ştii ce iese şi, cel mai interesant, în pozele cu expunere lungă apar mult mai multe decât vezi cu ochii liberi.

Carul Mare

Calea Lactee

A doua zi am trezit-o pe Rox de la 6:40 să prindem răsăritul. Erau vreo două grupuri care plecaseră de la Mălăieşti la 3 ca să-l vadă de aici.
Cuvintele şi pozele fac o treabă destul de jalnică să descrie entuziasmul amplificat de frig pe care-l simţi la un răsărit perfect din vârful muntelui.

Panoramă făcută automat de Fuji HS 20

Bucşoiu în flăcări

După lungi câcâiri am continuat spre Mălăieşti prin Hornul Mare. Ne-am tot holbat la Turnurile Mălăieşti şila Cădarea uriaşă a Găurii, de parcă le vedeam prima dată, sau ultima. Aşa dor mi-a fost!

Mai jos pe vale Roxana a descoperit Hotel Mălăieşti, mult mai mic decât Hotel Gălbinele.

Ne-au urmărit mult timp două capre cocoţate sus pe stânci.

Roxana a găsit urmele macilor galbeni de astă vară. Era plin de ei peste tot. Abia aşteptăm să-i vedem la vară.

Şi ultima floare de colţ de anul ăsta

După o scurtă pauză la Mălăieşti am continuat pe Tache Ionescu spre Gura Diham.

Unul din brazi îl ţinea pe celălalt, să nu cadă în râpă

În sfârşit, o plăcuţă cu poveste fericită

Jos e toamnă

Carlina acaulis

Un brăduţ creşte dintr-un brad mort

Minijunglă

Ride it like you stole it. 3 ore in Berlin.

2011-11-05T17:07:00.001+02:00

Am avut tren de la 10 din Jena. A trebuit sa schimb vreo 4 regionale pentru ca nu am mai prins loc la intercity. Am ajuns in Berlin abia pe la 3 si ceva.
Am fost uimit de gara. Nu am vazut in viata mea o gara mai mare. Trenul cu care am venit era la etajul 2 fata de nivelul stazii. Sub el ajungeau alte trenuri. E o gara ametitoare si foarte frumoasa.

Nu am avut timp sa vad decat foarte rapid Reichstagul, Poarta Brandenburg, Catedrala si Turnul de televiziune.

Adevarata aventura a inceput cand a trebuit sa ajung la aeroport cu bicicleta. Berlinul e un oras foarte mare, cu mult trafic si relativ putine biciclete, dar totusi foarte multe fata de Bucuresti. Pistele sunt majoritar pe strada. Ampornit pe la 5:15 spre aeroport, care era la vreo 10 km. Aveam avion la 19:30. M-am gandit ca pana la 6 ajung. Pe drum, la o intersectie cu o sosea foarte lata ce ducea direct la aeroport, dar pe care era interzis cu bicicleta, am intalnit un grup de olandezi batranei pe biciclete, cam rataciti. Voiau sa ajunga la un campus aproape de aeroport asa ca le-am spus sa se ia dupa mine ca merg in aceeasi directie. Mergeau foarte incet...
Dupa scurt timp nu au mai avut incredere in GPS-ul meu si nu au mai venit dupa mine. Deja pierdusem destul timp sa-i astept. Planuisem sa ajung pe o pista de biciclete pana aproape de aeroport si apoi pe strazi mai mici pana la aeroport.
Se lasase bezna si nu aveam timp sa scotocesc dupa frontala mare prin desaga, trebuiam sa ma descurc cu Tikka Xp de pe ghidon, dar incepusem sa ma cam incurc cu tot cu gps pentru ca in multe locuri se faceau multe drumege mici si nu vedeam care era cea de biciclete. A durat o vesnicie in care am pedalat la putere maxima cu cele 20 kg de bagaj. Eram fleasca de transpiratie. Pana la urma am ajuns la 850 de metri de aeroport, dar drumul ce ducea spre aeroport era pe un pod. Deja eram foarte panicat. Am luat-o pe o potecuta printre niste tufisuri si copaci, apoi pe o straduta care ducea spre iesirile parcarii aeroportului. Am intrat in parcare pe contrasens si apoi am ajuns la terminal. Eram la coada de check-in la 18:30.
A fost foarte palpitant pentru ca nu stiam cat timp am la dispozitie si cat va dura check-in-ul. Cand au vazut bicicleta neimpachetata, doamnele de la casa au fost perplexe, dar au reactionat foarte dragut. Una din ele a venit cu mine sa astepte sa impachetez ca sa puna etichetele pe bicicleta. I-am spus ca o chem eu ca sa nu piarda timpul cu mine.
A trebuit doar sa indoi ghidonul paralel cu cadrul si sa impachetez bicicleta in saci de plastic lipiti cu scotch. Am uitat si sa cobor furca si saua dar au zis ca e ok.
Bicicleta a incaput la limita in banda pentru bagaje speciale.

In Romania nu exista banda de bagaje speciale si nici ghisee speciale, cum erau o gramada in Berlin. A trebuit sa-mi aduca cineva bicicleta in brate. Am despachetat-o in aeroport. Se uita lumea la mine ca la urs cand am iesit cu ea.

Spree

Toamna tehnicolorata

2011-10-29T17:54:00.000+03:00

Erfurt si Weimar - 22 oct 2011

2011-10-26T18:14:00.001+03:00

Sâmbătă dimineaţa am plecat spre Jena pe un frig de-ţi îngheţa inima. Ce rău mi-a părut că am lăsat ghetele acasă.

În Jena aceeaşi poveste, numai că mai frig. Am pierdut trenul că nu aveam bani mici să bag în aparat si m-am dus să beau o cafea şi să fac rost de destui mărunţi.

Am ajuns in Erfurt cu soarele, dar era aşa frig că nu mi-am mai simţit degetele la picioare.
Mai departe un oraş impecabil cu o catedrală uriaşă (făcută frumos când încă era decent să faci aşa ceva), multe clădiri incredibil de frumoase şi străzi înguste pe care coexistau oameni, maşini, tramvaie şi biciclete.

După ce am încercuit catedrala am urcat pe un deal din apropiere unde e o cetate...

Apoi am coborât pe străzi unde am făcut poze la clădiri.

Am plecat apoi pe bicicleta spre Jena

o gustare gratis pe marginea drumului. era plin peste tot de meri

Am ajuns în Weimar, care e în drum.

De aici a urmat un drum de 15 km până în Jena. După vreo 5 km drumul începe să urce. Imediat se pierde pista de biciclete şi se continuă pe un drum cu 2 benzi şi serpentine care are limită de viteză 80!!!
Am zis că aştia sunt nebuni. Deja mă vedeam lovit de maşină. M-au depăşit ceva maşini dar niciuna cu 80. În curbe stăteau în spatele meu. Nu m-a claxonat nimeni. După vreo 10 km drumul s-a despărţit iar şi pista de biciclete a continuat într-o pădure, apoi separat după parapetul drumului. Am coborât vreo 3 km fără sa dau deloc la pedale :)

Eisenach - Erfurt 16 oct 2011

2011-10-18T19:12:00.002+03:00

Duminica am facut in final excursia planuita, numai ca am ales sa incep cu Eisenach, locul unde a traduc Martin Luther biblia.

Am plecat tarziu de acasa pentru ca la 9:30 erau inca 0 grade. Am luat un tren la 10:16 care a ajuns in Eisenach la 11:44.

Gara din Eisenach

Am traversat orasul ca sa ajung la soseaua care urca pana la castel.

Intrarea in centrul istoric

De jos nu parea o urcare asa impresionanata, dar am crapat pana sus, mai ales dupa ce am inceput sa urc pe piatra cubica. Inclinarea a fost la sfarsit cam ca la castelul din Rasnov. Oricum acolo, rumul fiind si foarte ingust, nu urcau decat doua microbuze ale celor de la castel.
Ajuns sus, eram singurul biciclist din 'parcare', lucru care m-a bucurat foarte mult. Ma intalnisem cu un singur alt biciclist la coborare.

Castelul e foarte frumos, ca un castel din povesti.

De pe terasa din fata intrarii in castel se vedeau foarte frumos imprejurimile.

De asemenea, castelul e foarte mare, e o cetate.

Poarta

Poarta avea si usa care se facea pod si trecea peste un sant adanc intre terasa si castel.

Turnul

Se poate urca in turn, de unde privelistea e si mai frumoasa si se vede curtea cetatii.

Cea mai tare bicicleta din parcare

Am coborat de la castel pe la 14:30 si am apucat-o spre pista de biciclete, cu gandul sa ajung la Erfurt si poate chiar pana la Jena.

Intrarea pe pistele intre orase e foarte neclara in unele locuri, cum era si in Eisenach si fara GPS nu cred ca o gaseam. La fel am mai patit si in alte orasele mici, unde pista se ramifica fara indicatoare.
Urmatorul oras mai maricel era Gotha.

Ce mi-a placut cel mai mult este ca, desi aceasta 'pista de biciclete' este un traseu care in multe locuri imparte drumul cu masinile, totusi tine ciclistii pe drumuri mici, unde se circula incet. Trece prin multe campuri si paduri si parcuri si orasele mici si mereu e separata de drumurile mari. Are treceri speciale peste si pe sub drumuri nationale, cai ferate si autostrazi, incat te concentrezi numai pe peisaj si pe pedalat si nu trebuie deloc sa te uiti peste umar daca trebuie sa te dai din calea unui vitezoman.

Drum separat pentru biciclete, in paralel cu drumul national

Am trecut prin multe orasele mici, cu casute frumoase, caluti si pisici si batranei pe bicicleta care scoteau nepotii la plimbare cu bicicleta.

O scurta portiune a fost pe un drum intre tarlale, foarte accidentat, nu stiu ce faceam daca eram cu o cursiera

In Gotha trebuia trecut de o sosea mai mare. Ca sa usureze viata biciclistilor au facut un pod ramificat peste sosea. Avea intersectii mari si indicatoare spre toate directiile, cu tot cu distanta. De aici a fost mult mai bine marcata pista.
Mi-am dat seama ca am timp sa ajung doar pana Erfurt la caderea noptii si am pedalat destul de tare. In total, in cei 75 de kilometri parcursi intre Eisenach si Erfurt, am avut o viteza medie e 18km/h, incluzand pauzele de facut poze. Am facut o singura pauza mica sa mananc, dupa Gotha.

Aici e o zona care se numeste Die Drei Gleichen, dupa cele 3 castele construite pe 3 dealuri.

Unul din ele este renovat

De aici drumul a inceput in sfarsit sa coboare. Pana aici am avut mereu senzatia ca urc usor si vedeam pe GPS ca merg in amonte fata de raurile de-a lungul carora treceam. Drumul de aici pana in Erfurt a fost foarte bun si a avut si cateva coborari. Am mers foarte repede dar deja era seara si imi era din ce in ce mai frig. Nu puteam sa iau geaca din cauza ca eram transpirat, asa ca m-am grabit sa ajung in Erfurt. Nu puteam totusi sa nu ma opresc din cand in cand sa fac poze. Era asa frumos...

Am ajuns la apus in Erfurt si pista de biciclete m-a us numai prin parcuri pana la gara, lucru care mi-a placut foarte mult. Am luat trenul spre Jena. In trenurile regionale in Germania e gratis sa transporti bicicleta, dar nu au suporturi speciale pentru ele, decat sompartimente speciale unde lumea isi arunca bicicletele unele peste altele, un motiv foarte bun de socializare. Nimeni nu se alarmeaza ca ar putea sa-i zgarie cineva odorul, cum am mai vazut pe la noi.

Prin Jena - 15 oct 2011

2011-10-18T14:03:00.000+03:00

Planul initial pentru sambata era sa vad Erfurt, dar, cand m-am trezit mi-am dat seama ca nu mai am mancare pentru weekend si duminica o sa fie inchis peste tot. M-am pornit foarte tarziu la drum pentru ca a fost -1 grad dimineata si nu am echipament asa gros.

Dimineata era asa ceata de la rau ca ratele aproape se ciocneau unele de altele.

Am luat-o usor pe drumul de biciclete de pe camp sa ajung la cumparaturi. Norii erau asa jos ca nu se mai vedeau dealurile din jur. Defapt cred ca era ceata care se ridica si devenea nori.

Incet a iesit si soarele si am inceput sa-mi simt iar degetele de la maini.

Lumea deja era ocupata cu treburi de wochenende (ca in Germania nu se zice weekend).
M-am hotarat sa merg pe unul din dealurile din jur cu bicicleta, dar am plecat abia dupa-masa.

Am pornit pe drumul de biciclete inspre dealurile din estul Jenei. E un fel de drum judetean la inceput, foarte frumos si plin de oameni la plimbare. Masinile merg incet si cu grija. Mi-a spus cineva de aici ca ei nu se grabesc pe drumuri mici, pentru mers repede poti sa te duci pe autostrada.

Drumul apoi capata o bariera care nu lasa decat oamenii si bicicletele sa treaca si intra intr-o mica padure.

Am parasit drumul de bicicleta pentru niste drumuri mici, ce urcau dealul de-a dreptul. La un moment dat drumul se ingusta foarte tare si am nimerit 'pe intrarea din spate' intr-un orasel cu strazi asa mici ca abia aveai loc cu bicicleta.

In spate se vede turnul din varful dealului, unde m-am hotarat pana la urma sa ma duc.

M-am intors la drumul principal, care face o curba larga si ajunge pana in varful dealului. am trecut prin vreo 2 parcari. Prima, mai mare, era folosita de majoritatea oamenilor, care-si lasau masina acolo si se plimbau ci picioarele proprii. Exista si un loc de gratar special amenajat dar nu facea nimeni. Ma gandeam la locurile asemanatoare de la noi, unde se inghesuie sute de burtosi la gratare improvizate si urla maneaua si populara si urca fumul pana la cer. Aici era multa lume cu copii si caini si zmee.
Cineva 'se dadea' cu balonul.

Am continuat urcarea. Putini continuau drumul cu masina si stateau cuminti in spatele bicicletei fara sa claxoneze cand nu puteau depasi. Erau multi oameni cu copii pe drum si cu carucioare.
Am ajuns intr-un final la Fuchsturm, turnul din varful dealului, unde am baut o berica.

Satutul unde fusesem mai devreme

ce se vede din turn

A venit pana la urma apusul, si frigul si a trebuit sa cobor. Limita de viteza era 30 si lumea chiar o respecta. La un moment dat un sofer a tras pe dreapta si m-a lasat sa trec. Nu stiu daca avea treaba acolo sau doar a vrut sa ma lase sa trec. Oricum nu puteam sa merg prea repede ca drumul era ingust si avea curbe dupa care nu stiam ce gasesc.

Valea Galbinele - BMC - Valea Alba, 15 sept 2011

2011-10-17T17:36:00.000+03:00

Am plecat tot cu microbuzul de 5:15, asa cum vom face mereu de acum, cel putin cat nu e zapada pe jos.

Am ajuns in Busteni cand bucegii erau poleiti cu aur de soarele care rasare si Musat se chinuia si acum sa arunce o grenada pana in varf...

Pe pisi tot nu o adoptase nimeni...

La Caminul Alpin un motan care voia putina afectiune si a primit.

In timp ce urcam spre padure, un baiat coboara dintr-o masina si prinde viteza in sus. Tocmai cand ne gandeam 'ce rapid e tipu asta' se opreste in dreptul nostru si zice 'ce bine ca v-am intalnit, chiar nu voiam sa urc singur sa ma intalnesc cu ursul', lucru care ni s-a parut foarte logic, din moment ce trebuia sa trecem pe langa Masuratoarea Ursilor.

Am trecut pe langa piatra cu toate placile comemorative si ni se sculase parul de emotie. Pentru noi ala e un loc sfant. Sa vezi numele atator oameni care nu au vrut decat sa fie acolo unde e frumos e foarte emotionant.
Apoi am intrat pentru prima oara pa Valea Costilei si am trecut prima oara pe la Refugiul Costila, unde ne-am simtit ca niste straini. Am mancat niste sandwichuri si niste struguri si am continuat in sus.

Creasta Costila - Galbenele

Trebuia sa trecem peste capatul crestei Costila-Galbenele si sa intram in Valea Galbenele. Am urcat pe o potecuta prin spatele Tancului ascutit si apoi am coborat in vale, pe la niste lanturi.

Poteca ce intra in vale si urmele caderii de pietre din 2008

Valea e denumita Galbinele, nu dupa galbenele ci dupa galbinelul de munte, Doronicum carpaticum (acum astept sa vad cum intervine Roxana).

Noi am vazut doar vreo doua galbinele, dar in schimb am vazut alte asteraceae cunoscute din plin:

Flori de colt in samanta

Si niste ciuoerci interesante

Nu am putut sa tinem evidenta saritorilor pentru ca, spre deosebire de V. Seaca a Caraimanului, Galbinele e asa usoara incat nu ai impresia ca ar fi clasificate drept saritori sensu stricto :) (cel putin nu de Cristea sau Kargel).

Cred ca prima saritoare

Avea si un piton de rapel sus

Doar una din saritori parea mai ciudata, dar defapt am trecut in vreo 3 pasi peste ea si nici nu stiam cum am ajuns sus. am asigurat pe Rox la un mare bolovan cu un anneau si a venit si ea.

Cred ca a doua saritoare

Mai sus se largea valea si nu mai stiam exact care e firul principal, asa ca am luat-o dupa ureche.

Am intrat si in a treia saritoare, care parea elementara dar un bolovan din capat m-a facut sa ma cam tarai pe ea. Bine ca nu m-a vazut nimeni :)

Pana sa ajungem la Hotel ne-a ajuns ceata din urma.

Hotel Galbinele

Peretele Galbinele

Am luat masa la Hotel si ne-am zgait prin ceata la Perete si la Hornul Coamei.

Roxana rezervase o masa cu priveliste

Inceputul Hornului Coamei

Cu greu ne-am miscat cururile iar in sus. Era devreme. Am urcat putin si am dat de un grup care spuneau ca urcasera pe Scorusi si ne intrebau in ce vale sunt. Defapt, vorbind seara cu Viorica, am aflat ca ei probabil au gresit intrarea si au urcat pe Valea Coltilor, care i-a scos deasupra Hotelului , dupa confluenta principalului cu secundarul Galbinelelor.

Am urcat impreuna pana in Strunga Galbinele si de acolo le-am aratat iesirea din firul Vaii Scorusilor spre Brana Mare.

Iesirea spe versantul Scorusilor

Noi, dupa ce ne-am zgait la Colti putin si am decis sa mergen putin si pe firul scorusilor, sa vedem cum e. Am dat de niste saritori foarte frumoase si intersante.

La a doua saritoare cu fereastra a trebuit sa ma intind destul de mult sa iau o priza super solida. Am avertizat-o pe Roxana care a ras de mine. Am asteptat-o la capat. Exact cand sa faca trecerea peste buza, i-a scapat mana de pe priza si s-a dus pe spate, noroc ca am prins-o.

Eram deja degerati si ne-am hotarat sa iesim pe versant, la soare.

Am iesit in sfarsit in BMC si am intrebat niste oameni care tocmai veneau din creasta Costila-Galbinele de intrarea de pe BMC in Valea Alba. Ne-au spus ca e ok. Aveam de ales ori asta ori Brana Aeriana, pentru care nu aveam descrierea si nu o mai facusem niciodata. Am ales BMC.

Am ajuns in sfarsit la portiunea pe care nu mai fusesem niciodata, dincolo de Hornul lui Gelepeanu. Oare Gelepeanu o fi acelasi cu Jnepeanu, fiul lui Genepin?

A fost cuminte si nu a dat cu pietre

Grohotisul din Blidul uriasilor, despre care auzisem de rau

Trecerea prin Blidul Uriasilor a fost elementara, dar conditiile meteo erau perfecte. Pe ploaie mi-as face griji.

A urmat portiunea de sub surplomba, foarte usoara si frumoasa, ca un fel de balcon, plina de flori de colt.

Roxana iubeste florile de colt

Am mai trecut printr-un circ, care pastra urmele curgerii apei si a urmat intrarea in Valea Alba, care se face sub punctul de confluenta cu Brana Vaii Albe, deasupra saritorii mari.

Am coborat Carnul pe partea 'mai usoara', care la coborare cel putin a parut inutil de lunga si foarte anevoioasa.

Inca un manunchi de flori de colt

Pe Valea Alba Roxana si-a scrantit glezna, dar nu foarte rau.
La iesire ne-au intampinat niste capre care au stat mult cu ochii pe noi.

si o ciuoperca ciudata

La coborare ne-am intalnit cu Octavian si Viorica, ce se intorceau cu muulta lume de pe munte.

Valea Urzicii - 9 sept 2011

2011-10-12T22:08:00.001+03:00

De cand am inceput prima data sa ne miram la minunile descrise in cartea lui Kargel ne-am si decis sa le vedem, macar pe alea mai usoare. Asa ca am inceput cu vaile, locuri incredibile, total diferite de traseele marcate cu care eram obisnuiti.
Unele sunt largi si marginite de pereti maiestuosi sau creste elegante, altele sunt inguste si scobite adanc in piatra, altele sunt ametitor de verticale.
Una in schimb ni se parea de neatins: Valea Urzicii. Auzisem ca nu prea e urcata. Citisem ca e 2a.
Si uite cum, intr-o vineri, Andrei ne spune daca nu vrem sa urcam cu el, Roze, Octavian si Viorica pe temuta vale. Ne-am tot sfatuit si uitat pe net si ne-am hotarat sa nu mergem, ca ne depaseste. Totusi, pe la 11 noaptea ii dau mesaj lui Andrei ca ne vedem la 7 jumate in Busteni.
O descriere buna a traseului este aici.
Sa trecem la subiect.
La 4:50 eram la Autogara Ritmului, la 5:16 pleca microbuzul. Am dormit pana la Comarnic, destul cat sa nu-mi mai simt un picior. Roxana zicea ca nu prea putut sa doarma. Am facut pauza. Aveam niste emotii...

Pe la 7:20 ne lasa in Busteni, aproape de intrarea pe drumul de Gura Diham. Sunam pe Andrei, care ne spune ca ne pescuiesc de pe drum in vreo 10 minute.
Ii cunoastem oficial si pe Octavian si Viorica, pe care ii stiam de pe net, ne lasam 'casa' in masina, luam echipamentele de 'cocotobauri', cum foarte frumos zicea Rux si o luam in sus, cum scrie pe limba la bocancii Scarpa (ca sa stii ce sa faci cu ei).
As vrea de la inceput sa-mi cer scuze pentru poze, care sunt cam arse, pentru ca nu aveam aparatul meu si nu am fost deloc obisnuit cu acela :)

ne uitam dupa privelisti :)

Planuri de viitor: Santinela Vaii Verzi

Am intrat in vale, care e compusa dintr-o serie de canioane inguste, separate de saritori destul de impresionante (pentru noi).

Prima saritoare, foarte usoara si distractiva, mai ales cand o urci in mansa...Andrei a plecat cap.

Noi dadeam indicatii de jos

Pleaca si Rox

Catara ca o felina

Apoi alta felina, o pantera Roze

Eu am mers pe sub bustean

Dupa aceasta prima saritoare a urmat o a doua, mai dificila. Nu aveam prea mult timp asa ca am ocolit-o pe versantul din stanga (dreapta cum urci).

O alta saritoare mai usoara

Asa pare mai spectaculos

Trecuti si de aceasta saritoare a urmat o sedinta foto scurta...

Make lof to ze camera

Apoi a urmat o saritoare cu tunel si placerea tuturor: poza de la iesirea din gaura

Roze

Viorica

Octavian

A urmat apoi o saritoare mare si verticala, cred ca iesirea din al treilea canion, la care a trebuit sa ne punem papucii, mai putin Viorica, ce a urcat foarte elegant in ghetele de la Scarpa de care vreau si eu :)

Roxana se ganeste ca va trebui si ea sa urce

Primul a urcat Octavian, care ocazional a pus ceva nuci, pentru mai multa siguranta

Octavian a deschis drumul

Aproape sus

Aici am aflat de ce nu face nimeni valea asta: e foarte ingusta si sritorile dureaza mult sa le urci, timp in care cei care asteapta ingheata. De asemenea privelistea nu e asa maiestoasa ca la alte vai mai deschise.

Inchisi in frigider

randul Roxanei

between a rock and a hard place :)

Pleaca Roze, cu putin ajutor

Viorica s-a miscat foarte bine, cu toate ca nu era in papuci

Mai sus valea devine iar mai practicabila. Am dat de zapada de anul trecut sparta in abstracte poezii inghetate :).

Apoi a urmat o saritoare mai micuta si o portiune foarte friabila, de unde nu am poze pentru ca mereu cadeau pietre si trebuia sa stam ascunsi sa nu ne pizdeasca vreuna in cap.

Dupa inca o saritoare mica, am ajuns la saritoarea mare, unde am decis iar ca ar dura prea mult sa o urcam si ne-ar prinde noaptea in vale, asa ca am ocolit iar pe stanga (dreapta cum urci).

Dupa un pasaj ce parea palpitant din cauza pietrelor foarte mobila, dar care a fost foarte sigur pana la urma, am iesit intr-un valcel. Am tinut ramura din stanga cu urci a valcelului.

Se vede BMC, cred

A urmat o traversare nasoala pentru ca era pe pamant foarte mobil. Eu am plecat ultimul si pleca rau cu mine pamantul. Era sa raman agatat in coarda odata dar m-am enervat si am demarat la deal.

Am continuat urcarea printr-un valcel ingust. La un moment dat am dat de o branita pe care m-am dus sa o explorez. Dadea in jnepeni. Intre timp Andrei a luat-o inainte si a nimerit intr-o parte foarte uda si alunecoasa a valcelului.
Am continuat prin jnepeni si am ajuns in Brana Mare a Costilei, de unde am asigurat la un jneapan si i-am aruncat coarda lui Andrei, care, odata asigurat a prins puteri magice si a ajuns sus imediat. Ne-am strans toti in BMC si am continuat spre Valea Priponului.

Am descoperit ca BMC fusese marcata cu sageti rosii.

pana la urma, orice durere merita acolo sus

Am coborat Valea priponului pe poteca ocolitoare si am fost imediat la strunga.
Am ajuns pe intuneric la masina. Pe Andrei il durea rau maseaua. Am dormit in Poiana Tapului, intr-o poienita.

A doua zi nu am mai facut nimic...
Cand sa luam trenul, surpriza! Era Orient Expresul in gara. Ne-am zgait la el pana a venit personalul nostru de cacat.

In personal, ne-am asezat langa un nene foarte dragut, pana cand a scos o bucata de branza si tot felu de chestii de mancat. Ne-am dus in spate (erau doar 2 vagoane). In ultimul vagon, ultima parte avea o perdeluta. Mai stateau un mos si o baba si nu era nimic marcat, niciun afis nimic, asa ca ne-am gandit ca e ok de stat. In scurt timp a venit controloarea care a inceput sa urle ca ce cautam acolo, ca e 'compartimentul ei'. Am intrebat-o de ce are nevoie de 8 scaune ca sa stea jos si a inceput sa urle si mai tare ca e obosita (pesemne de la munca grea de a sta in tren si a capsa bilete si negocia spagi). Am intrebat-o de ce nu a pus o hartie e care sa avertizeze prostii care isi iau bilet sa nu se aseze acolo si a zis ca nu e ea obligata sa ne garanteze loc in personal. Cu toate ca mosul si baba nu schitau niciun gest, ne-am hotarat sa gasim alte locuri, sa nu ne mai certam cu proasta. In timp ce ne ridicam de pe scaun o apuca pe Roxana de mana si o smuceste, moment in care am vazut rosu. Nu voiam decat sa-i sar cu picioarele pe burta acestei nenorocite care nu stia sa comunice decat prin jigniri, moment in care am luat-o de brat si i-am zis ca daca o mai atinge pe Roxana ii trag una de-i sar toti dintii din gura.
Asta a avut un efect si mai rau. A inceput sa tipe ca cheama TF si luam nustu cata amenda. I-am spus sa cheme politia ca va ajunge tribunal ca nu platimi nimic, dupa care a inceput sa ne jigneasca si mai tare si sa zica ca ii stie ea pe astia ca noi care platesc sa ia diplome la facultate si sunt defapt niste prosti. Pesemne ea era efat o intelectuala si luatul spagilor in tren era doar un hobby pentru biata carturara.
A venit apoi un controlor care ne-a gasit alte locuri si mi-a spus sa nu mai fiu tare in gura ca el e din Bucuresti si cunoaste tiganii si sa stam cuminti. Eu tot speram ca vine politia si rau imi pare ca nu am sunat la 112. Apoi am vazut de ce s-au suparat acesti precursori ai cimpazeului pe noi: defapt acolo era 'biroul de luat spaga' al trenului si noi le deranjam lucrativa afacere. De aia are personalul 2 vagoane in care stam pe jos ca vitele: pentru ca unii cer spaga si altii dau. Tuturor va multumesc!

Valea seaca dintre clai - Claia Mare si Brana lui Raducu

2011-09-26T21:27:00.000+03:00

Valea Seaca dintre Clai a fost primul nostru nemarcat din Bucegi.

Valea Seaca Dintre Clai, incadrata de Claia Mare si Jepii Mici

Inainte de asta fusesem pe Pop Ivan, pe traseu nemarcat, dar acela nu implica decat drumetie si orientare.
In iarna fusesem pe Valea Bucsoiului, dar acolo am fost dusi, nu am cunoscut cu adevarat traseul.
Parerea general acceptata e ca toate lucrurile noi sa le incepi cu cineva mai experimentat, care stie pe unde sa o ia si se asigura ca totul se termina bine si frumos. Totusi noi am fost foarte rar cu lume mai experimentata ca noi, poate pentru ca nu am facut niciodata eforturi foarte mari de socializare.
Atunci cand mergi undeva nou de unul singur chiar inveti sa te orientezi si sa cunosti locul. Asta cu conditia sa-ti faci tema bine de tot de acasa. Asa ca noi preferam sa sacrificam ore pretioase de somn pentru a citi prin carti si bloguri tot ce putem, eventual printam indicatii, care ne ajuta mult pe teren. Asa inveti cu timpul topografia unui loc si ajungi sa o intelegi perfect si sa ai in cap mereu o harta tridimiensionala care-ti spune unde esti. Ajuta enorm si gps-ul :)
Voiam sa ducem niste prieteni pe un traseu usor si frumos si am ales Valea Seaca dintre Clai. Ne-am gandit ca, daca tot o prindem uscata si deja stim parcursul, sa incercam si Claia Mare.
Mereu pe nemarcate avem minim o cordelina la noi. De data asta, pentru ca aveam rucsaci foarte usori, nu ne-a trebuit decat ca sa ajutam o prietena la prima saritoare.

ciuperci extraterestre :)

capcana!

in saritoarea mare

fiecare pe unde poate

Roxana intra in prima saritoare cu fereastra

trecerea, ar fi mai interesant fara lemnul ala :)

moment de glorie clasic :)

pe bolovan

planuri de viitor: muchia claitei

Pe Claia Mare se ajunge usor, daca nu esti foarte gras.
Din Brana lui Raducu ne indreptam spre est pe poteca ce urca usor, initial prin padure, apoi prin jnepeni, sau cum a zis Cristea:
"DinBrîul Jepilor, urmăm spre E coama la început înierbată,ce face legătura cu Vf. Clăii Mari, ocolind pe feţele nordice(prin stînga cum înaintăm spre E) cele două vîrfuri care precedpunctul culminant al Clăii; în continuare, traversăm o porţiunede creastă foarte îngustă, mărginită de abisele adînci ale V.Comorilor(în dreapta spre S) şi Văii Seci a Clăii (în stînga spre N),pînă în punctul unde aceasta devine inaccesibilă. De aici,părăsind creasta coborîm către stînga, pe faţa corespunzatoareVăii Seci, după care urcăm spre dreapta în Vf. Clăii Mari (1863m). Menţionăm că pasajele mai expuse de pe parcursul final, sîntprevăzute cu cabluri."

Defapt e mai simplu de atat. Dupa ce iesim repede de tot din portiunea impadurita, coboram foarte putin si ajungem la o poteca ce intra in jnepeni. La inceput se poate merge in picioare, dar apoi poteca se transforma intr-un tunel cu inaltimea de 60-70cm, pe sub care e cel mai rapid sa mergi in 4 labe.

Adi, cu colantii lui noi, cu care se mandrea tare

La iesirea din jnepeni poteca coboara si merge pe partea nordica a micii creste, iesind de doua ori chiar pe creasta. Acolo privelistea e incredibila. Se vede pe o parte muchia Claitei si Creasta cu Zimbri si Caraimanul, iar pe cealalta Valea Comorilor si Peretele Claii Mari, drept si spectaculos. Dupa a doua iesire in creasta, cu o priveliste ametitoare, urmeaza portiunea cu ce au fost candva cablurile. Defapt cablul folosit pentru urcare, care la capatul de jos pare ok, este rupt la jumate si inadit improvizat iar la celalalt capat, desprins acum din perete, este inodat pe o larita.

Cel mai bine ne folosim de pietre pentru ultima urcare. Urmeaza apoi traversarea unei portiuni foarte inguste si mici care se termina inainte sa avem timp sa ne speriem.

Pe claia mare este o ramasita de antena sau cruce metalica, ancorata cu cabluri, sub care e un loc de picnic incredibil. Privelistea e geniala. Stai pe o piramida solitara legata de o punte subtire in fata cetatii estice a Bucegilor. Pe margine pare ca de la un balcon facut special pentru admirarea Bucegilor si Vaii Prahovei.

Dupa ce am mancat, ne-am zgait la priveliste si am facut poze ne-am intors pe brau.

Traversandu-l spre Valea Jepilor ne-a venit pofta de a face un traseu din Peretele cu Florile. Poate la anu sau peste 2 ani o sa fim destul de experimentati pentru asa ceva.

Singura descriere pentru Brana lui Raducu este sa nu pierzi poteca, ceea ce nu e asa usor. Restul, mai zice Cristea in cartea lui. In principiu treci pe sub Muchia Jepilor, pe dupa Creasta cu Zimbri si peste o gramada de valcele, pana in Valea jepilor, pe un parcurs aproape la fel de usor ca orice traseu turistic marcat, asta daca nu pierzi poteca :)

Caraimanul, se ascunde

admiram peretele Claii

sedinta foto

am iesit din jnepeni

peretele Claii Mari

National Gepgraphic, here I come!

Valea Prahovei, vazuta de pe Claia Mare

Braul lui Raducu

broscut

Peretele cu Florile?

aici pierdusem si regasisem poteca

capre pe Valea Jepilor

Ce a inceput mai mult ca o plimbarica de relaxare si dus niste prieteni in locuri noi a culminat cu o mare si foarte frumoasa surpriza: Claia Mare, un loc extraordinar de frumos.

cycling in Bucharest is a utopia

2011-09-22T12:41:00.000+03:00

This is in English because everyone everywhere should be able to see thing my way. I want you to see my street view.
I began cycling to work almost everyday 3 years ago. At first limiting myself to this, later expanding my interests to mountains and bigger tours through the country.
I love cycling and I love bicycles. They are slender works of art and the most elegant way to get around.
At first, not having much else to compare to I was very impressed by the amazing time I could do on my bicycle compared to the bus or even the subway. With time I got faster and faster, more and more fit, but also I got sick of it. Of what? Of choking to death each day in smoke, stench, insults, aggression and ignorance from the stupid cattle mankind has turned into since the invention of the car.
This city is filled to the brim with cars and everyone's choking in their cancerous stench.
With time I got to know the best part of cycling: the great outdoors! The soft clean air hitting your skin and filling every alveole in your lungs with oxygen. The smell of flowers and grass. The time! Taking your time is the best thing about touring, because, without the confines of a noisy tin can around you, you see everything: the fields full of green and flowers, bushes, trees, young and old, birds, nests, rocks cliffs, beautiful mountains around you or the sea. Every kilometer is a book you read carefully, not missing any of the fine details. You can smell all the perfumes nature throws at you and stop at any time to take the picture of a hawk, drying his wings in the wind after the rain.
Then there's the silence. When you are free from all the loud artificial sounds you can hear nature. You can hear the wind, bird voices, leafs shaking, raindrops. The only thing that timidly brakes this silence is the rolling of your wheels and the occasional clicks from the rear hub. Sometimes the silence is so deep you just need to stop to enjoy it.
For 3 years I struggled, hoping things will get better. They are only getting worse. There are barely a handful of cyclists I see each day and many of those keep to the sidewalks. Every place is choked with cars, not only the streets, but sidewalks too. This city has become one giant stinking parking lot. Many mornings not even the right edge of the street is clear so I need to take the sidewalk, slowly waiting behind people. But it still stinks of smoke!
I look sometimes at these mindless tools waiting for hours behind the steering wheel just because they are are brainwashed into thinking that is comfort or to scared of other mindless tools like them to leave that tin can keeping them captive.
Then there's the desperation, the rush to make up for each second before stopping again, to occupy the last bit of free space, even if that means risking to kill me.
That is it! I fucking had enough of all you cattle!
Do I give up now and keep the bike just for the occasional tour in the country? You can't do good tours untrained and the 20km each day was ok training.
Do I keep doing it until I die of lung cancer or heart disease? I don't want to die because of what I hate most!
So I have thought of a solution: I will try to go to work from 6AM from now. I don't know if I can do it but it's my only chance.
I tried with a traffic mask, the best one there is: the Respro Techno, but it failed miserably because, in keeping all the fumes out it slowed down the air so i couldn't breathe.
And all you people with your biking events and gatherings, I doubt you will ever do anything for this unfortunately stupid city....
Sorry...

ostrov

2011-09-19T22:37:00.000+03:00

recomandari, cu andrei:
in aceasta seara va recomand un pinot noir de la vinaria ostrov. acum vreo 2 ani daca nu ma insel, ostrov a facut ceva proiect si a extins (defapt indreptat spre gloria de demult) viile. am trecut vara asta printre viile lor si va spun ca sunt o opera de arta, cocotata pe terasele dunarii pe kilometri intregi, imbratisate de livezi moi de piersici perfecte. tot ce vine din dobrogea e plin de aroma concentrata de la tot soarele ala nemilos care loveste cu tot ce are si face strugurii sa adune zahar ca nebunii, piersicile sa adune parfum mai puternic ca opiul si floarea sa adune ulei pana aproape de explozie. dobrogea e magica si putin din ea e inchisa in vinul de la ostrov
later edit: a 69-a postare, un numar ce poate fi cu adevarat sarbatorit ;)

Valea Horoabelor si Creasta Balaurului

2011-09-13T12:27:00.000+03:00

Cand am inceput sa umblu pe munte credeam ca singurele cai drumuri ce imi vor fi vreodata accesibile sunt cele marcate, arhicunoscute, spectaculoase dar blande. Eram totusi bucuros, ca imi facusem planul ca daca mergem odata pe luna undeva, tot o sa avem destule de vazut. Imediat ce am epuizat majoritatea potecilor marcate din Bucegi am crezut ca am vazut tot ce se putea si, desi ii iubeam, am zis ca sunt prea mici si trebuie sa vad alti munti mai mari si mai departe.. Am descoperit apoi Fagarasul si am ramas statuie la masivitatea lui.
Auzisem ca sunt poteci nemarcate in Bucegi dar mi le imaginam ca pe niste drumege ratacitoare printre copaci si desisuri, prin care numai oamenii batrani de munte stiu a naviga si in care sigur ma voi rataci.
Roxana a facut primul pas, a cautat bloguri, a cumparat carti. Apoi am inceput si eu. Ne-am uitat pe bloguri, cum e cel al lui Silvique, am citit pe Kargel si pe Cristea, apoi pe Baticu si am descoperit o lume intreaga in Bucegi, ascunsa de privirile profanilor, salbatica si sfasietor de frumoasa, cum numai in povesti credeam ca poate exista. Am realizat apoi ca nu suntem chiar asa neexperimentati si ca asta e calea naturala de evolutie.
Bucegii sunt aproape infiniti pentru cine vrea sa-i cunoasca. Dupa ce epuizezi toate vaile si canioanele iti raman toate valcelele, mai multe la numar, apoi crestele, hornurile fisurile, tancurile si coltii, sute sau mii de calatorii in care sa descoperi lucruri noi si uimitoare, in care sa te imbaiezi in curatenia de pe munte.
Pe munte si namolul e curat si in balega poti calca si poti manca mancarea dupa ce ti-a cazut pe jos. Cu cat e zona mai izolata cu atat e mai curata. Si mirosul de statut din valcelele mereu umede e unul curat, care iti da putere. Aerul iti umfla asa tare plamanii ca ai puteri supraomenesti si vantul te mangaie chiar si cand bate asa tare cu cristale de gheata incat iti trage tot aerul din piept si iti sablaeaza fata pana la os.
Pe munte te bucuri. Ajunge sa te bucure si faptul ca respiri. Fiecare pas e o victorie iarna in viscol si apusul e mai frumos decat orice pictura facuta vreodata de om, chiar si atunci cand stii ca numai faptul ca poti vedea apusul dintr-un anume loc inseamna ca te vei chinui ceva sa supravietuiesti.
Dar sa ma intorc la ce voiam sa povestesc.
Majoritatea nemarcatelor descrise in carti sau pe net sunt in estul Bucegilor, asa ca nu am dat mare importanta partii central-sudice din acest punct de vedere. Am trait momente foarte frumoase la Bolboci, in Cheile Tatarului si pe Obarsie, dar credeam ca asta e cam tot, pana cand a adus Rox vorba de Horoabe.

Si uite asa am pornit, eu, Roxana si prietena noastra Aura sa vedem Valea Horoabelor. Am luat intr-o sambata de august acceleratul din Gara de Nord si am ajuns pe la 8:30 in Busteni. Planul era sa ajungem cat mai repede la Valea Horoabelor, sa nu ne prinda noaptea acolo, in canion.
Am urcat pe Valea Alba, tot ca de obicei, pe aproape cel mai greu traseu posibil prin firul vaii, doar asa pentru antrenament. Valea alba e o 'sala' de antrenament exceptionala pentru ca e larga si are multe cai posibile de a fi parcursa.
Pe la ora 13 am iesit in platou si am mers la Babele sa luam apa. Eram lesinati de sete. Roxana a fost la izvor sa ceara apa, apoi in cabana. Nu era apa nicaieri, totul era sec.
Am coborat pe Piciorul Babelor spre Pestera. Ne-am intalnit jos cu un salvamontist care o cunostea pe Aura. Ne-a dat apa de la ei de la izvor si ne-a sfatuit ca daca ne grabim putem iesi din canion pe seara.
Am facut o scurta pauza la Manastirea Pestera unde am admirat peretele superb. Pacat ca e obturat de manastire si nu se vede tot, dar am inteles ca cei de la manastire au avut in trecut un rol foarte important in intretinerea si amenajarea pentru vizitare a pesterii.
Am continuat apoi pe poteca de Padina si am facut dreapta spre Poiana Colti. De acolo se poate ajunge in Valea Horoabelor ori prin padure, pe stanga vaii, ori pe dreapta, printre Peretele Batrana si Turnul si Turnuletul Seciului.

Schita lui Emilian Cristea

Pe stanga nu era o poteca foarte bine conturata si cum nu aveam deloc timp la dispozitie pentru bajbait am decis sa mergem la sigur, prin padure. La inceput poteca prin poienita e lata, dar se ingusteaza imediat ce intra in padure, unde se si trece pe partea stanga (cum urci) a raului. Imediat dupa intrarea in padure au inceput marcajele vechi cu cruce verde. Poteca e foarte vizibila si imposibil de pierdut. Peisajul e demn de gradina Edenului, o padure veche, deasa, cu copaci batrani si lemn mort, plina de flori si muschi. Te astepti sa sara oricand un dinozaur pitic din desis.
In curand poteca incepe sa urce si trece de o serie de mici cascade. Apa curge din ce in ce mai rapid. La ultima cascada mai mare traseul trece printr-un tunel de piatra. Apoi coboram putin, trecem prin inca un tunel si ajungem la locul de unde iese Horoaba de sub rocile canionului. Vara cand e seceta raul curge pe sub canion.
Imediat dupa acest punct incepe firul pietros a vaii. Poteca continua pe stanga dar ne putem baga inca de acum in fir, presarat de saritori mici si distractive. Intrarea in canionul propriuzis e marcata de o placa de lemn.
De aici incepe distractia! Parcurgem o sculptura prin interiorul ei. Si ce opera de arta a sculptat apa in canionul asta stramt. Peretii sunt inalti si aproape se unesc sus. Trecem prin caldari si spirale de piatra, ca si cum am parcurge cochilia unui melc monstruos ce a trait acum sute de milioane de ani. Totul e netezit de apa si atat de fin...
Totusi saritorile sunt mici si prizele bune si traseul e foarte usor.
Sunt doar doua saritori mai mari decat restul, dar prima, care candva a avut o scara, are acum un bustean. Ar fi mai interesanta fara busteanul ala dar e mai bine decat pe scara. A doua saritoare, cu bolovan, are o scarita din cordelina pe stanga. Se poate face pe stanga, printr-o fisura (eu m-am folosit doar la sfarsit de scarita ca asigurare legata sub brate in caz ca nu imi iese intoarcerea si iesirea peste bolovan si cad, dar nu am cazut), sau direct pe sub bolovan, unde e mai mica si a trecut-o foarte elegant Roxana.
De aici valea se deschide. Urmeaza inca o saritoare mare care se ocoleste prin stanga (cum urci) pe versant. In scurt timp am iesit complet din canion, in valea Horoabelor. Planul era sa dormim in saua Strunga, asa ca nu am continuat pe vale pana la capat. Am urmat firul vaii pe dreapta acolo unde se uneste cu un afluent ce vine dinspre vest si apoi am taiat-o pe versant spre traseu, unde ne-a prins noaptea si vantul.
Am ajuns zgribuliti la refugiu, unde eram singurii clienti. In refugiu a lasat cineva o sticluta cu amoniac (WTF?!!). Noaptea au cazut ceva pietre in spatele refugiului, probabil de la un animal.
Dimineata ne-am trezit pe la 6 sa plecam la drum dar era prea frig si ne-am culcat la loc pana pe la 8.
Am mers pe traseul Grohotisu-Gutanu pana la Omu. Pe drum am admirat Piatra craiului, de care ne e dor si Mecetul Turcesc. Am mancat o ciorba la Omu si am pornit spre Balaur pe poteca ce coboara spre Malaiesti prin Brana Caprelor. Ajunsi in saua Bucsoiului am facut dreapta si am intrat pe Creasta Balaurului. Nu am facut foarte mult din traseu pe creasta din cauza unor coborari mai abrupte pe care am vrut sa le evitam. Pe drum am trecut de mai multe ori prin pajisti intregi de flori de colt, de nu mai aveam pe unde calca. Traseul a fost foarte dragut dar mult mai putin palpitant decat ne asteptam. Cred ca seamana cu creasta morarului, care stralucea in soare vis-a-vis de noi, peste vale.
La ultima stanga am coborat pe stanga. Exista si o poteca pe dreapta, care cobora pe o brana pietroasa si ingusta, dar pe care am ratat-o.
Ajunsi in Valea Morarului, am dat intr-un zmeuris urias. Poteca parea sa mearga inainte dar ducea deasupra unui perete. Dupa ce am mancat fiecare un kil de zmeura si am balaurit putin, am gasit hatasul de coborare, abrupt la inceput, prin vegetatie luxurianta, pe care alunecam si cadeam cateodata :)
Mai departe, ajunsi pe firul Vaii Morarului, am coborat pe langa refugiul de lemn, pana in traseul de Gura Diham. Era tarziu si speram sa ne duca cineva cu masina pana in busteni sa prindem trenul.
Normal ca nu ne-a luat niciuna din zecile de masini care treceau si ne umpleau de praf.
Erau sute de cocalari cu ruguri uriase si gratare, dansand pe muzica de cacat.
Ajunsi in Busteni am facut autostopul si am dat peste un domn foarte de treaba, care ne-a dus pana in Bucuresti, fara sa vrea sa ne ia vreun ban.

Pozele, comentate de Roxana, aici.

of...Valea Alba si Brana Mare a Costilei

2011-08-23T00:35:00.000+03:00

Dupa balmajeala din Valea Seaca a Caraimanului - Zangur am facut o tura mai usoara dar dureros de frumoasa.
Pe Valea Alba se poate ajunge fie pe o poteca nemarcata care iese putin dupa Masuratoarea Ursilor, fie pe Plaiul Munticelului, apoi stanga la Masuratoarea Ursilor Spre poteca de Costila si apoi iar stanga, pe TG. Ambele sunt la fel de lungi, numai ca cea nemarcata era plina de resturi de copaci de la corhanit si ne incurcam.
Iesirea in Valea Alba a fost destul de sus. Ne astepta Andrei, pe care l-am cunoscut acolo si am urcat impreuna. Nu prea am cuvint sa dscriu Valea Alba, pot spune doar ca e glorioasa, e imunatoare uriasa si impresionanta. Urci imbratisat de pietre sub creasta Picaturii si a Vaii Albe, inconjurat de trasee epice de alpinism pe care nu cred ca voi ajunge vreodata. Am cascat gura la Albisoare si ne-am minunat cum poate cineva sa urce pe acolo.

Mi-a placut foarte mul ca te puteai juca la urcare pe pietre. Era ca un parc de distractii gigantic. Am fost foarte impresionat de Albisoara Marelui V, Roxana era fascinata de pinten, care spinteca norii. I-a facut un milion de poze si de aceea astept sa completeze ea postarea asta.

Albisoara Marelui V

Sunt doar doua saritori: a Carnului si Saritoarea mare. Prima poate fi ocolita printr-un valcel pamantos pe care se intra din timp pe dreapta, iar a doua pe niste muchii pietroase pe stanga.
Am urcat Saritoarea Carnului prin dreapta, pe stanci.
Saritoarea mare cred ca se face direct printr-o fisura prin dreapta dar nu am incercat.

Saritoarea Carnului

fluturas de piatra

metapoza pe carn

saritoarea mare

Am urcat apoi in platou, unde Rox avea ceva treaba sa gaseasca niste floricele mici de tot. Din pacate, pe platou e din ce in ce mai mare riscul sa te calce vreun cocalar cu masina.

draga parinte, formator de opinie si educator al tinerelor minti intru spiritualitate, sa dea dumnezeu sa te ia dracu, na!

Costila

Am tras la Babele, unde am mai apucat ceva carnati cu piure, ca ciorba nu mai era si am mers pe la Baba Mare. Niste nori negri veneau sa ne acopere. Sfinxul nu se sperie de furtuna.

norii

Pe la 7 am plecatspre Costila. Am facut o pauza lunga de masa deasupra Vaii Albe.

Am continuat spre Costila, am ocolit releul in timp ce am repetat toate vaile in dreptul carora treceam: Malinului, Scorusilor, Seaca, Costilei, Galbenelelor si in final Alba, unde am intrat prin Hornul lui Gelepeanu.
Brana Mare a Costilei pleaca din Valea Alba, dar am ales sa nu facem trseul prin Blidul Uriasilor pentru ca nu stiam intrarea in brana din Valea Alba si nu am vrut sa intram aiurea.
Privelistea e uluitoare si se traverseaza toate vaile legendare ale Costilei.

Hornul lui Gelepeanu

Traseul e foarte spectaculos si usor pana pe Valea Malinului, unde brana este intrerupta. Stiam ca trebuie sa coboram pe un valcel inierbat pana e firul vaii si apoi sa urcam iar in brana, care iese in spatele ultimului colt.

Brana Mare, in spatele Coltilor Malinului

Am gasit valcelul in dreapta si am coborat. A fost dificila intrarea in vale doar pentru ca nu eram siguri cat trebuie sa coboram. Pana la urma terenul ne-a aratat drumul. De pe cealalta parte a vaii ochisem o lespede ca o streasina la care se ajungea pe un valcel pietros ce pornea din firul vaii. Peste lespede parea cea mai usoare trecere peste vale spre brana.
Am bajbait putin pentru ca am intrat in alt valcel din prima.
Valcelele laterale erau cam friabile si am urcat cu mare grija. Odata ajunsi la lespede am luat-o la liber peste ea. In jos se vedea o mare cadere peste micul valcel si mi-a fost cam frica, dar nu mi-a alunecat piciorul. Era palpitant ca nu existau prize 'maner' la mana, cum eram obisnuit, ci unele mai discrete, dar bune.
Ajuns peste lespede, ma gandeam cum sa o asigur pe Rox, cand am gasit un piton. Mai sus se urca pe o fata inierbata pana in brana. Am mai gasit un piton intr-o piatra. Nu prea stiu ce facea acolo, poate era pentru coborat direct in vale.

capre in Valea Malinului

pe Valea Malinului

iar pe brana

Creasta Malinului

A urmat trecerea peste Valea Urzicii, o vale foarte imresionanta si foarte verticala. Parea periculoasa Puntea Urzicii dar a fost foarte usoara. Era plina de urme de capre. Pe tot traseul a fost plin de flori de colt, dar cele mai multe au fost intre Valea Urzicii si Valea Caprelor.

Valea Urzicii

Puntea Urzicii

spre Valea Caprelor

Pe Valea Caprelor se trece printr-o punte de jnepeni si apoi poteca continua sa coboare.
Am intrat in Valea Priponului printr-un valcel secundar si ne-am intalnit cu cineva care ne-a aratat poteca ce ocoleste toata valea prin dreapta cum cobori.
Mai departe am coborat pe Valea Cerbului, Munticelu, Caminul Alpin, o bere si pizza la Uncle Jack unde ne-am intalnit cu Andrei, de pe Valea Alba si am luat personalul, unde i-am cunoscut pe Andrei si Rose, care veneau din Fagaras.

Valea Priponului

Valea Seaca a Caraimanului - Valea lui Zangur - Portita - Valea Jepilor

2011-08-22T22:45:00.001+03:00

Pe 12 august, cu increderea ridicata de urcusul pe Valea Seaca a Jepilor ne hotaram sa urcam pe Valea Seaca aCaraimanului (1B), pana la confluenta cu Valea lui Zangur si apoi pe Brana Portitei. In functie de ora la care ajungeam in brana urma sa hotaram pe unde continuam.
Ajungem pe la 9 pe partia Kalinderu si gasim vechiul traseu dat de Cristea, care acum pleaca la jumatea pistei si o ia pe diagonala, iesind infirul vaii ceva mai jos decat traseul mai 'nou' dat de Kargel, care pleaca din capatul pistei si merge pe curba de nivel.
Stiam de pe nemarcat.org sa ne asteptam la ceva marcaje, intarite cu portocaliu in timpul Cupei Caraimanului.

marcajele rosii, intarite cu vopsea portocalie

intrarea in vale

nu pe aici!!!

Am ajuns la prima saritoare pe care o abordez prin dreapta in loc de stanga cum trebuia si platesc pretul: o tavaleala de pe stanca, de la vreo 2 metri numai. Cad pe umar si ma rostogolesc ca un bou prost si pe celelalte 2 pietre, din inertia rucsacului. Aterizez in fund, pe cea mai desteapta parte a corpului.
Ne hotaram sa o ocolim pe versantul pamantos din stanga.
Mai departe valea este destul de usoara, cu exceptia faptului ca e din ce in ce mai uda, fapt pe care nu il asteptam, dupa denumire :) Cu ocazia asta, pe masura ce urcam, incepem sa alunecam ca pe gheata pe niste pietre. Niste muschi ce acopereau o piatra neteda inclinata la vreo 30 de grade pleaca cu tot cu piciorul meu si ma duc pe burta spre valcelul vaii, mai adanc cu vreo 3-4 metri. Panica! Ma lipesc cu burta tare de iarba si ma opresc. Roxana ma tine de manerul rucsacului pana gasesc o piatra de care ma apuc si ma ridic. Simteam morcovul cum se adanceste. Strike two!

easy peasy lemon sqeesy

asa aproape

Ajungem sub saritoarea lui Zangur, care era cam uda si mirosea a balta.
Ma ramonez prin mazga spre primul piton si asigur. Ies pe o mica platforma si nu imi trece prin cap sa ridic rucsacii, ma gandesc ca al meu e foarte usor acum ca e aproape gol.
Dupa pitonul asta urmeaza o portiune lunga si aproape verticala, cred ca de vreo 15 metri fara niciun piton. Acum morcovu intrase de tot, nu se mai vedeau nici frunzele macar. Faceam miscari ca la meciul de sah, una la 5 minute si ma gandeam ce caut eu, un penibil fara experienta, aici. Ma gandeam ca trebuie neaparat sa ies ok din ea, altfel ne-ar infiera tota lumea care spune ca chestia asta e o nebunie. Noroc ca prind numai prize gen maner si fisuri in care-mi intepenesc bocancul.
Ajung la ultimul pas, trebuia sa urc peste o lespede mica. Gasesc un bustean proptit in fisura de sub lespede si dau un anneau in jurul lui. Acum a disparut toata frica. Sar repede peste lespede. E uimitor ce face efectul psihologic din om.

saritoarea lui Zangur

Ies pe saritoare si asigur in doua pitoane. De-ar fi fost unul din ele mai jos!
Urmeaza Rox, care, din cauza prostiei mele trebuie sa urce de 3 ori prima parte ca sa aduca rucsacii. Ii trag sus si vine si ea repede. Ma suna un prieten sa ma intrebe daca nu vin la o bere. As da toate berile din lume pentru o saritoare dinasta.
Ajungem la confluenta cu Valea luiZangur si credem ca de acum e ca pe scari. Gresit! Era si mai ud si nu putem trece unele pasaje ridicol de usoare daca ar fi uscate. Ocolim pe versanti si pierdem mult timp cu recunoasterea. Picatura e din ce in ce mai jos, supla si fragila. Ne intrebam cum reuseau Baticu si Cristea sa urce pe acolo. Realizam cat de la inceput suntem. Inca nu am vazut nimic.

Urmeaza doua saritori cu bolovan, modelul meu preferat de saritoare, pentru ca iesi prin fereastra la sfarsit, ca si cum te-ai naste din piatra.

stateam comod pe un bolovan care se misca

ud...

Trecem o ultima saritoare uda si mica si uram pieptis in brana.

Roxana, la ea acasa

rasplata

Ne clatim simturile in flori si jnepeni si in privelistea ametitoare cu varfuri de stanci si varfuri de brazi si o luam pe brana spre jepii mici.

Aster alpinus

minune sub bolta Caraimanului

clasic: foto seşăn în portiţă

Brana Portitei

ametitoare Valea Spumoasa

Vedem capre peste tot, la pascut pe inserat.

portita

tot mai departe

lasati-mi caprele in pace!

la drum de seara

Am dormit la Caraiman si a doua zi am coborat pe Jepii Mici, unde ne-am intalmin cu capre in traseu.


peek-a-boo i see youuuu

And they lived happily ever after, sau cel putin pana la urmatoarea vale ;)

Frumusete, istorie, caldura, praf, nisip, tantari si FRUMUSETE in Dobrogea

2011-08-14T20:22:00.000+03:00

A fost un 'proiect' care a inceput sa ne obsedeze in primavara asta, dupa ce a trecut roxana pe acolo cu serviciul. Trebuie sa recunosc ca s-a ocupat mai mult ea cu stabilitul obiectivelor si dupa cautari seculare pe net care au durat cateva zile ne-am hotarat ca vrem sa vedem cetatile vechi (Durostorum, Adamclisi, Histria, Enisala, Halmyris si Libida), stancile de la Canaraua Fetii, plaja de la Vadu si grindurile Chituc si Lupilor, Gura Portitei, Cheile Dobrogei si Banutii Dobrogei.
Pana la urma nu am mai avut timp sa vedem Enisala, Halmyris si Libida, dar imi pare bine, pentru ca asa avem motiv pentru inca un tur al Dobrogei, in care o sa nimerim poate si Valul lui Traian si ceva locuri cu fosile, poate si Letea.
Nu stiam exact cum sa ajungem in Dobrogea, pentru ca voiam sa incepem din sud, de la Calarasi. Am incercat cu un autocar de la Nic & Gil, dar, nu nu maica nu am putut sa gasim nicio informatie nicaieri, sa stim a priori daca avem sanse sau nu, cand am ajuns la autocar era asa mic ca am stiut ce trebuie sa facem: am luat-o pe jos!
Am mers prin Cernica, Plataresti, Galbinasi, Budesti, Soldanu, Manastirea. Drumul a fost foarte bun, foarte putine masini. Am plecat marti pe la 7 dimineata si am pierdut si vreo jumate de ora sa-mi ajustez desagile, facute de mine cu o zi inainte dintr-o talpa de cort Trimm. Pana la Dunare nu sunt foarte multe de zis. Sate mici si sarace, multa parloaga, lacuri frumoase si paduri razlete. Dupa Luica a inceput un drum cu segmente foarte lungi in linie dreapta, cu plopi pe margine, care ne-au facut o adevarata placere din vara glorioasa ce ne inconjura, punandu-se intre noi si coltii ascutiti ai soarelui.

drum foarte drept

Cu toate ca multe sate erau mici si sarace, nu am avut nicio problema cu nimeni (nicaieri pe traseu), mai mult, peste tot ne saluta lumea, de multe ori si din masini ne claxonau si ne faceau cu mana. Ciudat si dezamagitor a fost ca nu ne-a salutat nimeni in romana din proprie initiativa, totusi am avut parte de o gramada de hello-uri si ola. Probabil nimeni nu vede romani sa se bucure pe indelete cu 20km/h de tara asta frumoasa.
Am vazut foarte multe pasari moarte la marginea drumului, lovite de masini, si arici si alte animalute. Masinile sunt rele.

dumbraveanca lovita de o masina

cer de vara

Ne-am intalnit pe drum si cu un grup de 3 austrieci pe biciclete, care veneau tot din Bucuresti si mergeau la Vama Veche.
Am ajuns la Calarasi pe la 3 si am luat-o direct pe drumul de centura spre Chiciu, unde e bacul ce trece la Ostrov. Cu bacul costa1 leu daca esti pe jos si 10 lei daca ai bicicleta, in schimb daca esti cu masina e 25 de lei si doar 2 lei pt fiecare vaca. Deducem ca 2 biciclete ocupa cat o masina sau 10 vaci.

pe bac

remorcherul cardinal

vie la Ostrov

grindul de la Ostrov

La Ostrov am coborat insetati si am gasit niste piersici incredibil de bune la un chiosc. Am vazut mai tarziu ca era plin de livezi cu piersici, pe langa viile Ostrovit, pe toate dealurile. Pacat ca nu vezi piersici de Ostrov si la supermarket. Au fost mult, mult mai bune decat alea de import. Ne-a placut mult cat de ingrijit si curat era in zona. Cu ultimele puteri am ajuns intre Bugeac si un brat al Dunarii, intre niste copaci, si am pus cortul. Am privit un apus incredibil pe Dunare si am adormit.

apus pe Dunare

Planul era sa ne trezim la 6 si sa plecam dar am fost prea obositi si pana am mancat se facuse 11. Am inceput sa urcam si sa coboram dealuri spre Canaraua Fetii, un fel de defileu din stanci calcaroase intre Lipnita si Baneasa, dupa vechea cariera, acum inchisa. Acum nu mai curge apa pe acolo dar au ramas niste pereti foarte frumosi, care chiar merita vazuti. Daca te uiti atent vezi peste tot in roci fosile marine. Pe langa stanci am vazut si niste testoase si o scroafa cu purcei care se balaceau in namol. In padure ne-a taiat calea (la o distanta sigura) un mistret.

Canaraua Fetii

Alte stanci la Canaraua Fetii

testoasa micuta

roxana si testoasele

fantana tipica in Dobrogea

Au urmat alte dealuri inspre Adamclisi. La Baneasa ne-am oprit la o berica si o discutie cu un mosulica, tatal celor cu magazinul si nepoatele lui, pe care incerca sa le tina din scurt si sa le invete sa negocieze agresiv cu ceilalti mosulici din sat care incercau sa cumpere tuica pe datorie. Dupa ce am ras o gramada am plecat putin ametiti de bere + soare.

Am ajuns la Adamclisi pe seara, pe la 6 jumate, dupa ce am cumparat si un borcan de miere, direct de la un nene cu albinele din varful unui deal. Odata intrati intre zidurile vechi, am ramas captivi vreo 2 ore, admirand ce a ramas si imaginandu-ne ce a fost odata. Coloanele vechi erau si ele pline de fosile. Omul a luat piatra din natura si acum natura o luase la loc. Era peste tot plin de movile ce ascundeau multe alte ruine decat cele destul de impresionante deja excavate. Se faceau si ceva sapaturi timide si am putut admira fragmente de ceramica si sticla antica, bucati de amfore si de coloane.

Adamclisi

fosile intr-o ramasita de coloana

Basilica Forensis

Amfore uriase de stocare

Apus la Adamclisi

Am pus cortul in zona cu Trophaeum Traiani, vechi din 102, am admirat cerul plin de stele si am adormit. Toata seara ne-a pazit un catel caruia-i dadusem mancare si, intr-un moment de neatentie, ne-a furat jumatea de paine ramasa.

plin de stele

La 6 am privit rasaritul si am plecat pe drum spre Murfatlar.

Trophaeum Traiani

rasarit la Tropaheum Traiani

Ne-am oprit abia in Cobadin la o cafea si apoi pe camp, sa mancam. Drum frumos foc pana aproape de Murfatlar, cu dealuri, relativ putine masini si copacei. Ce ne-a deranjat a fost ca masinile mergeau cu peste 100km/h, pe drumul ala super ingust. Ne plac mult drumurile mici de la tara, mai ales din cauza linistii. E incredibil sa auzi doar pasarile si ocazionalul carait al clichetilor din butuc. Asa iti dai seama CAT DE MULT zgomot poate face o masina. Sparge cu atata violenta linistea ca e socant.
Totusi, in tot haosul ala erau pauze in care nu treceau masini. Intr-o asemenea pauza scurta ne-a taiat calea un sacal auriu care iesea din padurea din apropierea Murfatlarului.

Dupa Ciocarlia de Sus, care defapt e mai jos decat Ciocarlia, drumul a fost foarte rau. Se facea ceva jonctiune cu noua autostrada neterminata care a fost data in folosinta si erau sute de basculante care se indreptau acolo cu materiale, pe langa sutele de masini. A fost zgomot si praf si a trebuit sa mergem mult prin pietrisul de pe margine dar nu prea am fost claxonati.

Odata ajunsi in Murfatlar am gasit un drum de pamant pe langa calea ferata, pana in Poarta Alba, unde am incercat sa gasim Valul lui Traian. Am urcat pe deal, unde Roxana a facut singura pana a calatoriei de la un cui. Acasa am aflat ca ce movila vazusem noi nu era parte din Val, oricum nu am stat mult. Am pornit pe drumeagul paralel cu Canalul Poarta Alba spre Ovidiu. E foarte drept si stricat si urca destul de mult.

in pana

drumul spre Ovidiu

berze :)

La Ovidiu am vulcanizat camera sparta si am pornit spre Navodari. Am coborat pe partea gresita a podului din neatentie si a trebuit sa trecem si prin mamaia sat.
Dupa Navodari a urmat Corbu, unde am mai baut o berica si am luat ceva mancare. Am continuat pe un drumulet destul de pustiu printre campuri de floarea soarelui spre Vadu.

margelatu?

Am ajuns seara la plaja de la Vadu. Plaja e foarte frumoasa, salbatica, cu apa limpede si nisip alb, singura problema e faptul ca lumea arunca gunoaie, intra cu masina pe plaja si face focuri de tabara, parca ambitionandu-se sa distruga tot inainte sa apuce sa vada si altcineva un loc asa frumos.
Am vazut apusul si apoi rasaritul pe plaja dar nu am mai putut pleca la drum devreme.

plaja!

Vadu

ciocarlan

luna la Vadu

rasarit la Vadu

Ne cuprinsese o toropeala cum numai pe plaja se poate. Am stat sa facem bai in mare, am mai fost in Vadu la o bere si sa luam apa si pe la 3 am plecat spre Gura Portitei. Drumul pe Grindul Chituc e din nisip, in mare parte foarte bine tasat si legat cu sare uscata, dar unde e mai moale abia inaintezi. Sunt cativa kilometri pana la intrarea in rezervatie si am avut mari emotii cand am vazut semnul cu accesul interzis si am avut si remuscari. Toate ne-au trecut cand am vazut ca altii intrau cu masina si ca erau peste tot drumuri spre locuri de pescuit si de plaja. Am vazut si masini parcate.
Grindul e o zona incredibila, cu stuf si saraturi inrosite de Salicornia, cu plaje de nisip alb si pasari de apa. Am traversat partea groasa a grindului. Spre urmatoarea parte, mult mai ingusta, am gasit un pod metalic 'inchis' cu o bariera cu lacat. Lacatul era descuiat si am putut trece usor. Inainte de pod era o cladire care nu am stiut ce funtie avea, dar avea arborat steagul Americii. Imediat dupa pod era o cladire pe care scria baza de bescuit sportiv, lucru care ne-a mirat tare mult, tinand cont de accesul interzis. Pana la periboina, pe malul lacului Sinoe era plin de mici 'cazemate' de pietre facute pentru pescuit. Erau pescari veniti cu masina si gunoaie peste tot. Se pare ca aruncatul gunoaielor e o mare pasiune romaneasca, pentru ca peste tot unde trece sau mai rau, opreste, un roman, sunt gunoaie.
Nu am lasat gunoaiele sa ne deprime, caci lacul si pasarile de pe el ne ofereau un spectacol superb. Peste tot era plin de pescaruri, cormorani, starci si egrete.
Pe la 6 am trecut de Periboina. Aici plaja era mult mai frumoasa decat oricare alta plaja pe care am vazut-o pana acum. Erau flori crescute pe plaja si tot felul de scoici aruncate de valuri. Am campat undeva spre portita, unde nu era niciun om.

prin nisip, spre Chituc

Grindul Chituc

cormorani

podul spre Periboina

Periboina

plaja de la Periboina

ultima masa

flori pe plaja la Periboina

se vede Gura Portitei

De la Periboina pana la portita trebuie impinsa bicicleta pe plaja si e foarte greu cu desagile, dar poti face cate pauze vrei pentru baie in mare. Am gasit un delfin mort de ceva timp pe plaja. Abia am ajuns la Gura Portitei a doua zi, arsi de soare si cu parere de rau ca trebuia sa parasim asa o plaja frumoasa.
Am fost fortati sa trecem prin statiunea de la Gura portitei caci drumul direct de Grindul Lupilor, care trece prin fata farului, are o baza militara pe el. Totusi am putut sa ne spalam cu un furtun nisipul din pinioane si lant. Cu toate ca am sters tot inainte sa intram pe nisip si am tinut lantul uscat, angrenajele erau pline cu nisip aruncat de pe roata din spate.
Prima portiune din Grindul Lupilor e foarte salbatica. Drumul e abia vizibil si sleaurile sunt inselatoare din cauza ierbii crescute in ele. E si cea mai fumoasa portiune din grind, cu oaze mici de apa in stufaris unde stau pasari si cu cuiburi de cormorani in copaci batrani si uscati.

intrarea pe Grindul Lupilor

cuiburi de cormorani

daca nu faci zgomot stau sa pozeze

ecluza

De la ecluza incepea deja sa fie destula lume (pentru un loc asa salbatic) la peste.
Restul drumului era pe pamant si nisip, parca mai frumos decat pe grindul Chituc. La ultimul pod erau deja foarte multi oameni la peste si gratar. erau si porci si gaini. Iesirea spre satul Sinoe sa face printr-o zona umeda foarte frumoasa. Am vazut destule cartuse de vanatoare pe jos, lucru care ne-a revoltat foarte tare.
A fost destul de magic pe grinduri si faptul ca mereu ne zburau pupeze in fata bicicletelor si tasneau o gramada de fazani si fazanuti mici din tufisuri.

Ajunsi in satul Sinoe am mai baut o berica si ne-am luat ceva mancare si un pepene de 6 kile, caruia i-am pus gand rau odata ce aveam sa ajungem in camp. A trebuit sa iau eu o parte din bagajul roxanei ca sa faca ea loc de pepene pe portbagaj. Am facut felul pepenelui pe camp, pe dealul dinainte de intrarea spre Histria.

Am ajuns pe grindul cu cetatea Histria la lasarea serii. Am pus cortul intr-o saratura, langa un Eleagnus mare din care a tasnit o bufnita mica. Dupa ce ne-am asezat au inceput sa se auda zgomote. In spatele cortului fugea un grup de fazani. M-am revoltat ca cineva are inima sa impuste o pasarea asa lipsita de aparare.

drumul spre Histria

Dimineata am mers direct la Histria. Am luat bilet si am putut lasa bicicletele la umbra langa o bancuta, sub privirea paznicului.
Chiar si asa, jumate paraginita si cam uitata de stat, mult mai preocupat cu descarcarea arheologica de la Rosia Montana, vechea cetate Histria e impresionanta si pare destul de vizitata. Ruinele sunt destul de mari si bine pastrate. Sunt inca arcade, coloane, pereti de basilici si ramasite de terme romane care te scufunda in atmosfera antica

Histria

Muzeul e plin de tot felul de obiecte, de la capete de coloane si statui si amfore la monede si statuete micute, mulaje dupa cercei si lampite cu ulei.

Am continuat spre Cheile Dobrogei. Am facut o pauza de bere in Cogealac, un orasel dragut si curatel, unde poti manca mici duminica numai intr-un singur loc si numai dupa 6 seara.
Cheile Dobrogei au pereti frumosi, calcarosi, sculptati intr-o varietate de forme, una mai interesanta ca alta. Am observat si o gramada de trasee de catarat si, cum clim e aproape ca in Bulgaria, ne-am mirat tare ca lumea prefera sa mearga acolo la catarat si nu aici, la noi.

Cheile Dobrogei

era plin de popandai

Era prin si de cocalari manelisti care faceau gratar si umpleau grotele cu gunoaie si valea cu rasunet de muzica borâtă, dar am facut abstractie de ei ca sa nu ne stricam experienta.

Am plecat spre Banutii Dobrogei, alte formatiuni spectaculoase de piatra, care pot fi vazute destul de bine de pe dealul Casian.

View Larger Map

roxana, spre Casian

banuti

de pe dealul Casian se vede marea

calugarita, in apropiere de manastire

apus pe dealul Casian

Am admirat banutii pe seara si am intrebat daca putem pune cortul in curtea manastirii. Nu ne-a intrebat nimeni de unde suntem sau cum am ajuns acolo, de ce am venit sau pe unde am mai fost. Nu au vrut decat sa nu punem cortul in interiorul zidurilor manastirii. Parca le spurcam cu prezenta noastra marea lor piosenie ipocrita. Nu stiu ce vede lumea la manastiri, eu personal nu as pierde timpul pe un tur al manastirilor, mi se pare totul prea fals si mult prea nebunesc (sa crezi ca servesti cel mai bine interesele lui Dumnezeu izolandu-te undeva si inseland exact misiunea vietii).
Am inoptat mai departe de manastire pe deal. A doua zi am fost iar sa luam apa si am plecat spre Medgidia. Mai mult drum prin soare si printre campuri de floarea soarelui aproape coapta.
In Medgidia am mancat ciorba si mici cu bere si ne-am ighesuit intr-un personal spre Bucuresti in care ne-a certat nasu ca ce ne place sa umblam asa cu bicicleta prin tara, ca nu asa trebuie, ci cu masina.

Am descoperit o zona neasteptat de frumoasa in Dobrogea si inca ne-au ramas atatea de vazut: Alimanu, Enisala, Libida, Halmyris, Sfantu Gheorghe, mare parte din Delta...destul pentru in 2-3 calatorii.
Am observat si ca romanii au ca obicei preferat aruncatul gunoaielor pe oriunde trec si mai sunt si inebuniti dupa facut focul. Poate nu pot fi caracterizati asa majoritatea, dar, pentru cineva care vede din afara fara sa cunoasca, cei ostentativi sunt cei mai usor de observat si cei dupa care este cel mai usor sa generalizam.