drifters' guild

Am dormit super la Meski, după un duș cald. Ne trezim, ne strângem tot și mergem să plătim. Am râs când ne-au spus că nu ne iau bani pentru biciclete, că e bonus din partea lor. Le-am zis că așa e normal, nu bonus. Se simțea o nerăbdare în aer. Toți de la camping voiau să ajungă în deșert. După un scurt drum pe platoul arid, coborâm în superba vale a râului Ziz. Lunca e o pădure uriașă de palmieri, presărată cu sătuțe și ruinele de casbah mici și mari. Ne oprim foarte des la poze. Cel mai mult mi-a plăcut că pe marginea drumului sunt chiupuri mari cu apă pentru drumeți.
După sate mici pietroase cu terase uscătorii și cimitire cu pietre mici și pâlcuri de smochini înfloriți am ajuns pe o porțiune dreaptă ce ducea spre Arfoud. Ne-am certat puțin pe drum așa că nu am mai făcut poze până în oraș. Aici era autogara de unde trebuia să ne întoarcem peste două zile. L-am găsit pe Abdel, de la firma de autocare pentru localnici, care era foarte amabil, vorbea engleză, și ne-a făcut un super preț pentru transportul bicicletelor cu autocarul.
Am plecat fericiți spre deșert. Am ajuns în Rissani la apus. După un suc de portocale și o conversație cu un localnic am hotărât să mergem spre Hassilabied, orășelul din deșert. La piață, căutând fântâna, am dat peste un bătrânel simpatic, care avea o tarabă cu zorzoane și am hotărât să completăm de la el suvenirurile peste două zile.
În ultima geană de lumină am plecat spre Hassilabied. Ne-a prins noaptea complet la ieșirea din Rissani. Bătea vântul dar nu ne puteam da seama cât de tare din cauza beznei. Nu vedeam decât cerurile de lumină ale lanternei și ocazionalul camion sau mașină, care trecea de noi odată la câteva minute. Mă durea genunchiul foarte tare și nu mai suportam șaua. Privarea senzorială și-a spus cuvântul. Drumul până la Hassilabied a fost groaznic, parcă a durat ani de zile. Oricum am făcut vreo 3 ore din cauza vântului.
Ajunși în sat, se auzea muzică și țipetele acelea specifice de femei arabe. Nu știam ce se întâmplă. Am găsit campingul pe care îl căutam, Ocean des Dunes, cu poarta încuiată. Era trecut de miezul nopții.
Eu voiam să punem cortul în deșert, dar pe Roxana au descurajat-o zgomotele și faptul că am intrat din greșeală peste niște cămile care dormeau, așa că am găsit alt „camping”, de fapt o pensiune, La Tamariste. Ne-au lăsat să punem cortul în curte dar ne-au luat bani mai mulți ca la un camping și nu ne-au dat acces la apă. Escroci.
Dimineața devreme am plecat spre Ocean Des Dunes. Proprietarii, doi frați foarte simpatici, ne-au arătat poarta secundară pe unde trebuia să intrăm noaptea și ne-au spus că țipetele sunt de la o nuntă care ține 3 zile, cu corturi în deșert și că îi cunosc pe cei de la nuntă și să mergem și noi să luăm parte. Suna extrem de tentant dar a durat ceva până am pus cortul, ne-am spălat și am mâncat. La prânz am urcat desculți pe cea mai înaltă dună din apropiere: un munte de nisip fin portocaliu care trona deasupra deșertului. Era foarte cald, dar vântul bătea foarte tare. Te răcorea și-ți băga nisip peste tot. Am înțeles acum de ce arată așa hainele beduinilor.
Spre seară am mers la lacul Dayet, unde sunt flamingi, dar nu i-am văzut. Totuși am văzut un apus superb și o grămadă de piciorongi, Himantopus himantopus, extrem de grațioși.
Ziua următoare, pe soare și fără vânt am ajuns imediat în Rissani. Am mers la piață, la bătrânelul cu magazinul de suveniruri. I-a pus în față Roxanei o tavă plină cu cercei și pandantive. Erau frumoase, dar nu păreau scumpe. Evident că nu aveam bani pentru câte voia Roxana, și probabil își făcuse planuri mai mari cu noi. A fost foarte dezamăgit că am luat doar două perechi de cercei, un pandantiv și niște eșarfe. Ne-am târguit mult și se înroșise tot săracul.
Apoi am fost în fundul pieței, unde nu vezi turiști și nu prea se vorbea nici franceză, dar am reușit să negociem la jumate de preț niște sandale berbere cu talpă din cauciuc de mașină.
Am mers apoi înapoi la Arfoud, unde ne-am revăzut cu Abdel, care ne-a făcut cunoștință cu fratele lui, ne-a arătat drumul spre piață, și a fost foarte uimit de viteza cu care am desfăcut bicicletele, ca să le punem în autocar: You have berber man!, i-a spus Roxanei.
Era după-amiază când ne-am urcat în autocarul de marocani. Eram singurii turiști iar.