touching the void

asta a fost una din iesirile noastre ciudate. iesirile ciudate au fost cele care au iesit total diferit de ce ne asteptam, din cauza ca am intalnit pe cineva int-o conjunctura foarte ciudata. mai toate au fost magice si foarte didactice.

asta cred ca a fost cea mai magica dintre toate.

 era o zi absolut superba. bucegii scaldati in soare, nu se anunta ninsoare, riscul de avalansa nu era in crestere decat in zonele expuse insolatiei.

planul initial era sa urcam la Malaiesti prin Tache Ionescu. voiam sa fie mai interesant decat prin glajarie, voiam ceva gheata si abrupt sa ne dam seama ce trebuie facut cu pioletii cei noi, poate sa invatam oprirea. eu unul simteam nevoia sa-mi exploatez putin instinctele. pentru a doua zi aveam de gand sa ne trezim devreme si sa urcam pana la Omu cu unul din grupurile care sigur vor pleca dimineata devreme.
apoi i-am cunoscut pe ei, care ne-au intrebat: veniti si  voi pe aici? am raspuns da, abia asteptand sa aflam   noua scurtatura (asa credeam fara sa-i intreb) spre malaiesti. i-am dat in sus la coltari si piolet prin toboganul ingust al vaii Bucsoiului.
later edit: Roxana, cititind postarea, s-a plans ca e prea scurta si nu exprima corect sentimentele serii. contextul in care am plecat cu noii nostri prieteni a fost unul in care ei erau foarte experimentati si bine echipati (mai putin Mateo, fara coltari si mai tarziu fara frontala!). citisem si buletinele nivo in mai toata iarna si stiam pe de rost starea zapezii. nu stiam ca vom intarzia asa mult pe traseu si nu stiam nimic de starea vantului la 600HP din neglijenta. eu personal, cand am iesit pe creasta, la vant si intuneric m-am temut doar de cateva ori pentru Roxana. Mi-era frica sa nu cada in rapa din cauza vantului care o misca destul de tare, dar s-a luptat bine cu el. Am tinut-o de mana unde eram mai expusi pana a capatat incredere sa bage capul in vant. Nu am crezut ca se va intampla ceva rau, cu toate ca evitam sa mergem noaptea pe trasee pe care nu am mai fost si mai ales daca nu intelegem bine topografia locului. Ce a fost in inima saracei Roxana, poti afla numai de la ea.
Oricum Valea Bucsoiului a fost incredibil de frumoasa, dar efortul imi concentra atentia intr-un tunel si nu prea m-am gandit la frumusetea salbatica ce ne inconjura decat dupa ce am ajuns sus. In orice caz, valea e incredibila, un tobogan ingust intre doi pereti de stanca. Abia astept sa o vad la vara, cu toate florile si iarba, cu toate ca e foarte frumoasa si acum, asa rece si amenintatoare. Apusul a fost unul din cele mai frumoase din viata mea.

pe platou era vant si viscolea un parau de zapada fina.

de pe la jumatea vaii am trecut in fata. pe alocuri se mergea usor dar in general era un tur de forta. avansul nostru cu inctinitorul, cu pauza la fiecare 20-30 de pasi ne dadea din plin ocazia sa admiram cum  se plimbau incet in departare norii lenesi.

am ajuns sus pe la 6 si am avut parte de un apus monumental. era atat de frumos incat orice as spune ar suna ridicol si nicio poza nu reda nimic din ce aveam atunci pe retine si in inima. soarele cobora in plina glorie dupa munti si aprindea tot. norii rosii si mov ne acopereau ca opatura moale si pufoasa. eram niste puncte neinsemnate pe cocoasa bucsoiului, deasupra zidului stancos al cetatii bucegilor. eram ai lor acum, sa ne incerce asa cum vor, toti tineri si puternici. 

am negijat un singur lucru: sa ne uitam la informatiile despre vant inainte sa plecam.
imediat ce am iesit in sa vantul s-a intetit. curand a devenit asa puternic ca le misca serios pe fete. de cate ori isi schimba directia aproape cadeam in directia pe care ne 'sprijinisem' in vant. Roxanei i-a zburat o lentila la ochelar. e foarte ingrijorata si din ce in ce mai speriata. ii spun ca va fi ok. stiam ca nu e destula zapada pentru o avalansa importanta. nu mai puteam inainta prea mult.din cand in cand ne intindeam cu spatele la vant. tragea aerul din piept.
Later edit: atat timp cat nu pateste nimeni nimic rau, sa simti din plin puterea naturii e o experienta pe care nu o pot asemui decat cu ce simte un credincios la spovedanie. A fost ceva cu adevarat catartic. De cate ori se schimba directia vantului, brusc si violent, se simtea o bubuitura si un suflu care te deplasa imediat. Am fost uimit de cata lumina emiteau orasele din vai. lumina lunii si a stelelor era destula sa deslusim ceva pe creasta. Mi s-a parut o poluare enorma toata energia aia risipita si iar am fost revoltat de toate mizeriile pe care le facem pentru 'civilizatie'. Toata mecanizarea si arderea si fumul si putoarea pe care le generam nu vor face decat sa ne omoare ca indivizi, sa ne transforme in niste porci de ferma. Cand ma ghemuiam cu spatele la vant eram foarte recunoscator pentru cei care au inventat toate materialelele si membranele care ne acopereau corpul si ne faceau sa nu simtim frigul vantului si zapezii. Petrolul e bun doar pentru plastice.
la rascrucea cu traseul de Omu eram deja franti. am taiat-o spre statia meteo sa facem o pauza si sa putem vorbi. cei de la statie au fost foarte draguti: ne-au dat ceai si sfaturi. se putea cobora ok prin Hornul Mare.   Ne-au spus ca vantul a batut cu 140 km/h, un record pentru mine si Roxana.
am iesit revigorati de ceai si de slanina cu ceapa. dupa ce am bajbait ceva pe platou din cauza unui indicator aiurea, alin si cristi, care stiau bine drumul au gasit coborarea (confirmat si de GPS).
Later edit: la un moment dat ne-am uitat in sus. Nu erau nori. Cerul era urias si plin de lumini ca mereu cand e senin la munte. Era uimitoare toata linistea aia de deasupra haosului in care inotam noi. Parca nu am mai auzit nici vantul cat m-am uitat la cer.
la intrarea pe horn era o cornisa uriasa. am trecut cu are grija, pe rand, cu distanta intre noi, cu spatele.
dupa ce s-a mai domolit panta ne-am relaxat si am uitat de regulile de prevenire. atunci s-a auzit o pocnitura infundata. totul s-a intamplat cu incetinitorul. Roxana era in partea cea mai de sus a ruperii. A fost doar trasa putin. eu imi aduc aminte ca in timp ce am fost luat gandeam ca placile de zapada sunt subtiri si se misca incet. mi-a iesit perfect oprirea inpiolet. imi era frica ca nu se vor opri. m-am impins tare in maini si am ridicat capul. placile au trecut pe langa mine si eu am ramas pe loc. mateo a fost ingropat putin. el era sub mine. totul s-a intamplat cu incetinitorul. de acolo in jos am respectat strict regulile. fiecare fisura ne ingheta inima. defapt eu vedeam numai fisuri, apoi realizam ca sunt urmele cozilor pioletilor. fiecare traversare de mici valcele era o ruleta.
ce mici eram cu pata noastra ridicola de lumina ce se topea in vidul din fata. mici si neinsemnati si in loc sa imi fie frica imi parea si mai frumoasa stralucirea zapezii si umbrele stancilor.
luminile de la Malaiesti au fost sublime. am fost primiti cu multa caldura de cei ce ne vazusera frontalele pe culme.
Last edit: am vrut sa fac poze la coborarea pe horn dar ne inghetase obiectivul aparatului si nu se mai deschidea :)
a doua zi totul era asa mic si linistit. nimic nu vestea salbaticia vantului de seara trecuta.

 am coborat prin glajarie si ne-am intors acasa bucurosi de noii prieteni si de ce am invatat. muntele a fost bun cu noi ca de obicei si ne-a invatat. crestem si alta data vom sti sa ne purtam mai bine.