drifters' guild: nu vă e frig maică, în sărăcia voastră?

După lungi căutări pe internet, pe google şi pe openstreetmap am reusit sa facem un itinerariu aproximativ, cu locuri ce trebuiau neapărat văzute şi drumuri cat mai pitoresti pentru ajuns la ele.

Prima zi: trenul a murit! trăiască autocarul. Am mers doar de câteva ori cu bicicleta în tren şi deja suntem sătui. Nu poţi ajunge decât pe valea Prahovei sau la Sibiu şi nicio şansă să prindem conexiuni.

Aşa că am luat un autocar numit Alis (merită reclama că au fost super), ce ne-a costat 35lei Bucureşti-Alba Iulia, de persoană, fără plătit extra pentru biciclete.

Am ajuns aproape de 8 seara în Alba Iulia (autocarul nu a întârziat deloc) şi am încercat, în puţinul timp de lumină rămas să fugim cât mai departe de oraş.

Am pus cortul pe o terasă a unui deal din Ighiu, sub o vie.

Dimineaţă, trezit de chemarea fiziologică a naturii imi dau ochii de o crăpătura înflăcărată în movul roşiatic al cerului de dimineaţă: era marea portocală de foc care se lupta să urce peste dealuri. A fost un spectacol incredibil de acolo sus.

După ce a răsărit soarele am întins supracortul la uscat, am numărat melcii de pe cort şi am mâncat.

Următoarea destinaţie era Iezerul Ighielului. Trebuia să urcăm în jur de 500 de metri in altitudine şi deja eram descurajati. La început drumul a fost aşa prost că nu am prea putut sta pe ele, dar ne-am făcut curaj şi am început să râjniţim înspre deal. La partea de serpentine era ca atunci cand esti tras la deal in montagne-russe, numai ca ne trageam singuri, cu copanele noastre moi de oraş.

Drumul a fost aproape pustiu până la lac şi am mulţumit GPS-ului pentru că cineva se jucase la un indicator şi am fi putut ajunge la dracu.

Lacul ne-a placut mult. Era soare şi apa stralucea. Era plin de flori şi peşti. Am văzut primii ghiocei din căltorie. Ne-au oprit nişte oameni drăguţi aflaţi la plimbare să ne întrebe unde mergem şi să ne ureze drum bun.

Acum, uitându-mă la hartă şi după ce am vorbit cu cineva de acolo, aflu că eradrum de căruţă sau chiar maşină (sau TAF) până la următoarea ţintă: Necrileşti. Atunci nu ştiam decât că din vârful dealului e ceva drum marcat pe hartă şi am găsit un traseu de drumeţie ce ducea spre el. A urmat prima greşeală majoră de planificare, pe care am ajuns să o apreciem din plin pentru că ne-a oferit momente speciale.

Am început cu un push-bike oribil, de ne scrâşneau dinţii de efort şi ne gândeam cum oare vom ajunge de la 960 la 1220 de metri. Nici nu am început bine drumul că ne-am trezit într-o pădure aproape neatinsă, pe un traseu neumblat, într-o mare de flori. Erau peste tot ghiocei în floare şi fruct, Anemone, Pulmonaria, viorele şi câte altele! Pe jos erau pietre de quartz cu cristale clare şi strălucitoare. Şi uite aşa cum priveam noi uimiţi la unul din cele mai frumoase trasee prin pădure de până acum, depăşit poate doar de sălbăticia rezervaţiei din Retezat apar ele!!! Întâi a fost una, defapt unul, credem că un huhurez mare. S-a aşezat la o distanţă sigură pe un copac în faţa noastră fără să scoată un sunet şi a întors fantomatic capul să ne urmărească. M-a lăsat să-i fac vreo 2 poze proaste şi a zburat puţin mai departe. Apoi pe măsură ce am urcat, credem că au fost vreo trei bufniţe, că se vedeau des, chiar în faţa noastră, urmărindu-ne curios. Şi acum dacă închid ochii văd aripile alea uriaşe ce se strecurau fără cel mai mic zgomot între copaci, cu soarele strălucind în ele.

Aproape de altitudinea maximă la care trebuia să ajungem am luat pauză de masă într-o poieniţă. În timp ce mâncam a venit un căluţ de sus de pe deal şi a încercat să-mi mănânce sacul de dormit, desăgile şi bicicleta :).

Am continuat urcarea şi am ajuns în Poiana Ascunsă, de unde totul a mers prost. Am găsit un gard pe care ulterior am aflat că trebuia să-l trecem fără sfială ca să continuăm drumul. În schimb am luat-o pe un drum de TAF ce ne-a scos la marginea unei râpe deasupra satului Necrilesti. Am coborât greu. Înclinaţia era des peste 45 grade şi erau crengi şi pietre care ne-au făcut să ne punem întrebări serioase cu privire la ce dracu facem.

Am ajuns jos extenuaţi şi am aflat de la un om că gardurile sunt pentru vite şi trebuie să le treci fără ruşine.

A urmat o coborâre superbă pe drum de pământ până la cheile Întregalde. Cheile sunt foarte frumoase şi am mai fi stat să le vedem.

Am cotit apoi spre următoarea destinaţie: Detunata.

Am văzut pe drum grajduri vechi de tot din lemn, acoperite cu paie năpădite de muşchi şi licheni. Parcă eram într-o poveste frumoasă din folclor.

Venea noaptea. Am ajuns la Ivăniş, un sătuţ semipărăsit şi am fost primiţi într-un loc de casă abandonat al unei femei. Era în vizită la o familie tânără ce venise să petreacă paştele la fosta casă părintească, acum de vacanţă. După ce ne-a spus unde să dormim ne-a întrebat: Dar nu o să vă fie frig maică, în sărăcia voastră? Am râs şi am plecat să punem cortul.

Dimineaţă era soare şi frumos şi Paşte.

După ce am strâns ne-au chemat la o cafea şi un ou roşu.

Urma să mergem spre Mogoş şi apoi Detunata (în satul Bucium). Am mers prin sătuţe uiate de timp, dar şi printr-un sat cu multe vile e vacanţă, cu dealul defrişat (inclusiv copacii plantaţi pentru terasare).

Am dat la un moment dat de o casă mică de lemn cu pod şi vâltoare, care ne-a uns retinele şi creierul cu frumuseţe.

A urmat o urcare grea dar foarte frumoasă. Roxana se obişnuise deja şi nu mai cobora de pe bicicletă. Coborârea a fost pe drum cu pietre mari si serpentine cu pietriş. Nu am avut curaj să mergem prea repede.

Am ajuns la Mogoş. Pedalând pe drum văd în faţă doi boi. Mă uit mai atent şi văd că depfat aveau cohonele. Aud pe Rox că strigă din spate: Andrei, eşti îmbrăcat în roşu! Prea târziu, am trecut încet ărin faţa lor şi am accelerat în ultima clipă, când taurul s-a făcut spre mine. Erau leneşi şi blânzi şi nu au făcut altceva.

Am început iar urcarea spre dealul Mogoşului.Drumul e bun, asfaltat, dar are urcări foarte bruşte, urmate de porţiuni puţin mai nivelate. Cu greu am ajuns în vârf. Puţin mai jos e intersecţia cu drumul spre Poiana Narciselor de la Negrileasa.

Trebuia să coborâm iar, spre Valea Albă, ca să ajungem la Bucium.

Drumul era asfaltat parţial, cu gropi mari şi cu pietriş, iar am coborât încet.

Am văzut şi un TAF, monstrul mitologic ce mutilează drumuri pe faţa pădurii şi târâie copacii căzuţi spre infernul uman.

Am trecut de Valea Albă şi, la Ciuculeşti, am găsit un traseu ce ducea spre Detunata. Defapt era un semn mic pe un stâlp, cu o săgeată şi scria Detunata. A urmat un alt push-bike greu. Cred că toate push-bikeurile sunt grele când ai desăgi. Am ajuns la o curte, care închidea drumul, ni s-a deschis şi am continuat. Aici ne-am întâlnit cu un motan cu coada răsucită covrig şi poftă de scărpinat, care a mers ceva cu noi, ca un câine.

După o vreme am pierdut iar drumul. Problema era că nu aveam Detunata pe GPS şi doar bănuiam unde trebuie să ajungem.

Am ajuns spre seară, cu mari bâjbâieli la Detunata. Ne-a impresionat iar sălbăticia pădurii în aria protejată şi cântecele de păsări. Detunata în sine e un miracol. O culme mică şi ascuţită de coloane bazaltice hexagonale (cum nu mai există în altă parte în România) subţiri şi curbate, ce urcă în suplombă spre vârf şi se prăvălesc în grohotişuri la bază.

Am coborât să înoptăm şi am dat de Popasul Fefeleaga, unde am cunoscut pe Vetălău, strănepotul Fefelegii. E untip foarte simpatic şi ospitalier. Cazarea e doar vreo 10 lei de persoană, iar nouă nu ne-a luat niciun ban pentru cort, cu toate că mă uit acum pe site şi spune că era 5 lei. Ne-a dat şi plăcintă buciumănească gratis. Se poate sta mult la poveşti cu Vetălău şi chiar îi place să vorbească cu toată lumea.

Dimineaţa am prins răsăritul la Detunata, apoi am mâncat şi am plecat să vedem iazul de decantare de la Roşia Poieni, unde zac îngropate vreo 3 sate. Am văzut de pe deal cupola tristă a bisericii din Geamăna, ce se ridică tristă peste sterilul otrăvitor şi ne-am propus să ne intoarcem pentru o tură în jurul lacului.

La prânz am coborât cu greu pe drumul ravenat ce ducea spre Bucium, bucurându-ne că nu a trebuit să urcăm pe acolo.

Am urcat apoi în Bucium-Poieni şi Valea Negrilesii, prin sătuţe mici cu uliţe proaste, brăzdate de camioanele ce duc lemne. De la Valea Negrilesii în sus a trebuit să împingem bicicleta iar, pentru că drumul era foarte rău. Am aflat ulterior că vor să asfalteze pe acolo şi asta ar justifica toate urmele de utilaje grele pe care le-am văzut. Am tăiat apoi pe o potecă ce, dacă nu era marcată pe GPS nu am fi văzut-o. Trebuia să facem legătura cu drumul comunal ce ducea spre cheile Feneşului şi ştiam din auzite că trebuie să fie ceva potecă de legătură. În vârf era o şa moale şi răscruce de drumuri. Ne-am rătăcit putin şi am mai pierdut vreo jumate de oră până am găsit poteca bună, abia vizibilă prin pădure. Nu ştiu dacă era şi un drum mai mare, probabil că da, dar ocolea mult.

Am coborât pe aproape de 8 în DC şi speram ca ajungem în chei în mai puţin de 20 de minute, să le vedempe lumină, dar,surpriză: iar urme de camioane! Drumul era distrus complet, plin de şleauri adânci şi de jumate de metru, cu multă apă şi nămol.Din loc în loc erausăpate şanţuri mari in drum, să se scurgă apa. Am reuşit cu greu, mai pe biciclete, mai pe lângă să coborâm. La un moment dat ne-au tăiat nişte căprioare drumul dar nu am avut timp să le facem poză. Am ajuns la drum mai bun, dar tot prăfuit şi nămolos. Ne-au atacat vreo 10 câini de la o stână, singurii de pe munte în ziua aia dar am reuşit să-i gonim cu apă şi pietre după ce ciobanul a eşuat mizerabil în a-i opri. Rox s-a panicat bine abia când au strigat ciobanii: Bă, vine ursu pă voooi! A prins viteză prin şleauri. Am intrat în chei noaptea. Se distingeau pietrele atât de frumoase pe care le vom vizita (probabil vara asta) şi pe zi. A urmat o goană cu 30-40kmh pe serpentine în întuneric beznă, doar cu frontalele, care mie mi-a plăcut la nebunie (am aflat după că şi roxanei).

Am ajuns târziu în Feneş. Am întrebat nişte bătrânei unde putem pune cortul dar nu prea ştiau. Noi speram să ne invite în curte. L-am făcut la marginea drumului, în spatele unei case. Tocmai când să ne băgăm în cort a venit un moşcare ne-a invitat la el, dar eram deja aşezaţi, apoi proprietarul, care nu voia să audă să stăm acolo. A insistat să intrăm la el în curte. Am intrat să nu fim nepoliticoşi cu oamenii, care au fost foarte de treabă cu noi.

Dimineaţă ne-au pus la masă şi ne-au ospatat cu ouă roşii, drob, carne de miel şi prăjituri, şi, bineînţeles, palincă.

Am plecat zâmbitori şi cam ameţiţi spre Ampoiţa. Drumul e iar foarte frumos, prin valea largă a Ampoiului. Peste tot sunt dealuri verzi, iar din loc în loc răsar stânci albe de calcar, parte dintr-o veche faleză a mării din vremea dinozaurilor pitici. Am găsit o scurtătură peste deal care ne-a scos direct în valea Ampoiţei. Am urcat câţiva kilometri pe firul râului, până s-a terminat asfaltul, după care, obosiţi de drum, ne-am întors la Mama Luţă la o ciorbă de fasole, un păstrăv prăjit şi un somn la soare, în grădină. E una din cele mai frumoase pensiuni la care am fost vreodata.

Pe seară ne-am întors în Alba Iulia, la autocar.

Am avut timp să trecem şi prin cetate care este aşa frumos amenajată şi curată încât te crezi în Viena sau Praga. Are piste de biciclete şi soldaţi în uniforme de epocă şi totul este foarte frumos păstrat, încât se vede vechiul nobil dar fără delăsare sau supraamenajare.

A fost cea mai frumoasă tură de bicicletă de până acum şi singurul regret e că nu am avut un aparat foto mai bun.

Mai jos e traseul (am modificat porţiunea cu coborârea făcută aiurea de noi şi am făcut traseul p drumul corect acolo) şi sub el nişte poze.

Bike route 942053 - powered by Bikemap