Buzau 29 aprilie - 1 mai 2012

Până să-mi spună Roxana, nu mă gândeam la Buzău ca zonă turistică. Ştiam de vulcanii noroiosi, dar nu îmi imiaginam cum e restul.
O zi întreagă şi noaptea de după am pregătit bicicletele, am făcut traseul şi tot ce mai trebuia pentru călătorie. Am apucat să dormim o oră înainte să mergem la gară. Trebuia să fim mai multi, dar până la urmă a rămas vechea şi cea mai bună echipă: eu cu Roxana. În tren am constatat că nu salvasem bine traseul in GPS de pe bikemap, dar oricum îl revizuisem şi repetasem de atâtea ori că eram siguri că ne vom descurca şi unde nu erau drumuri pe hartă. Tot în tren ne-a dat cineva ideea că ne putem întoarce pe bicicletă din Buzău în Bucureşti, idee care ne va prinde foarte bine în ultima zi.
Planul iniţial era să luăm ceva tren din Buzău, sau să ajungem până la Ploiesti. Ca de obicei, nu ştiam unde vom dormi şi nu planificasem cât să parcurgem în fiecare zi.

Bike route 1573828 - powered by Bikemap 

Am ajuns în Braşov dimineaţa. În zare se vedeau Bucegii, încă acoperiţi de zăpadă pe faţa nordică. Am luat-o spre Târlungeni pe un drum judeţean prăfuit şi cam circulat, dar ştiam că în curând vom intra pe drumuri din ce în ce mai ascunse si magice.

După Târlungeni nu a mai fost cine stie ce trafic, doar tirurile ocazionale care se îndreptau spre Zizin, micuţ şi drăguţ, unde am şi făcut pauză de masă pe malul râului.

După fabrica de îmbuteliere a apei s-a terminat drumul pavat şi am intrat pe valea Zizinului, pe un drum de ţară cu bolovani şi hârtoape mari. Au trecut doar vreo două camioane cu lemne pe lângă noi şi pădurile din jur nu păreau rase cu toate că se vedea că sunt exploatate după starea drumurilor. Ne aşteptam să fie mai rece dar soarele se avântase pe cer orbitor şi sfida predicţiile de activitate scăzută de sfârşit de ciclu. Am avut probleme să adaptez aparatul la condiţii şi am stricat o grămadă de poze din cauza lipsei de experienţă, dar asta nu s-a mai repetat în călătoria următoare.

Mereu m-a fascinat prospeţimea primăverii. se văd aşa frumos coastele împădurite. Foioasele au un verde ţipător, translucid, iar coniferele sunt neschimbate.

la baza coastelor, în luncă erau poieniţe pline de flori şi copaci înfloriti şi fluturii zburau frenetici de la una la alta. Pe biciletă te poti mereu bucura de fluturi, mai ales că pe unii îi atrage jocul de straluciri al spiţelor în mişcare şi parcă te urmăresc câteva momente.

o lume de Calta palustris văzută de Roxana

Inachis io

Voiam să ajungem la Vama Buzăului. Am trecut Zizinul pe un pod rupt şi am continuat spre dealuri.

Roxana and her mad skills

Am început să urcăm dealul pe nişte serpentine în ac de păr. Nu era foarte înclinat, dar drumul era tot foarte prost

În vârf

Din vârful dealului se vedea Ciucaşul. Am coborât în trombă printre hârtoape spre următorul sat: Dălghiu.

Din Dălghiu se vedea un deal ce semăna cu spatele unei ţestoase uriaşe. Eram obosiţi şi puţin frustraţi că ne-a încetinit foarte rău drumul prost dar nu poţi să nu zâmbeşti într-o zi aşa frumoasă.

De la Vama Buzăului voiam să trecem direct peste dealuri pe drumuri de ţară până la Crasna şi să şuntăm o bună parte din DN10. DN-urile ne sperie şi le evităm. Aşa că am urcat în Buzăiel, pregătiţi de încă o porţiune de hârtoape. Acolo ne-am întâlnit cu nişte oameni care tocmai plecau să scoată un tractor din nămol, care ne-au spus că nu avem nicio şansă cu bicicleta, că sus pe deal e un nămol foarte mare.

Am băut o bere şi am mâncat din provizii la o cârciumă şi am plecat spre Întorsura Buzăului sub privirea superioară a unui TAF: eu pot să urc unde vreau şi prin orice!

Cred că la intrarea în Întorsura Buzăului am văzut monumentul abstract de mai jos. Tot pe acolo mi-a intrat o muscă uriaşă în ureche. A fost oribil, o auzeam cum îmi bâzâia în cap, bine că nu am căzut. Degeaba m-am oprit şi mi-am turnat apă în ureche, degeaba am scuturat capul şi am sărit: nimic. După vreo 5 minute a reuşit să iasă singură. Bine că nu a rămas lipită în ceară. Imi şi imaginam că trebuie să merg la doctor să mi-o scoată.

Am intrat pe DN10. Din fericire nu era foarte circulat. Eram putin supărat când mă uitam la dealurile pe care nu am putut merge, dar ne aşteptau destule dealuri.

Pe seară am intrat iar în judetul Buzău. Acum abia realizez că Întorsura Buzăului e defapt în Covasna. Deja era târziu şi voiam să găsim un loc de pus cortul. Ne oprisem la ceva izvor al maicii domnului unde ne-am spălat aproape complet şi mai rămânea mâncatul şi somnul. În timp ce eram doar in colanţii scurti, şi aia suflecaţi, opreşte un autobuz (pe care era să-l izbească o maşină din spate) şi coboară o droaie de copilaşi şi vreo 3 învăţătoare să ia apă de la izvor.

După ce am admirat nişte coaste frumoase am găsit şi locul de campare, ascuns în pădure. Dimineaţă de tot m-am trezit cu un gândac mare si negru pe mână.

Am continuat spre Gura Siriului şi viaductele faimoase ale DN10. Nu ştiam la ce să ne aşteptăm dar măcar era o zi perfectă iar.

Buzăul

Primul a fost viaductul Grămăticu, care ne-a impresionat cu picioarele lungi. Nu era cine stie ce trafic, oricum nu la nivel de DN. Abia de treceau rar maşini.

Grămăticu

Am continuat, admirând frumoasa vale făcută de Buzău la poalele Siriului. Atmosfera nu era deloc de DN. Masinile erau putine si nu mergeau repede. Din loc în loc lumea se dădea jos să admire priveliştea.

Un viaduct în curbă

Viaductul de mai devreme

La un moment dat am dat de o turmă de oi în drum. Deja nu mai simţeam deloc angoasa de DN, dar nici nu puteam să mergem prea repede la coborâre, din cauză că din loc în loc drumul avea îngustări, erau curbe foarte strânse şi pe margine pietriş fin, numai bun de derapat.

Barajul Siriu

Deasupra barajului am făcut o pauză, unde ne-am făcut şi un prieten, cu toate că cred că ne plăcea mai mult pentru cremwurstii nostri. Erau şi nişte oameni cu maşinile opriţi, genul picnicari. Căţelul a cerşit întâi la ei. Nenea, la vre cinzejde ani spune nevestii daca nu vrea să-i dea ceva. La care ea, o tipă grasă, spune: Ce, vrei să-i dau din salamu meu?

Am ajuns la Nehoiu! Am traversat Buzăul să mai ieşim o perioada de pe şosea dar era drumul cam prost şi am traversat la loc unde oraşul trece pe cealalta parte a râului. Am făcut în oraş pauză de masă în faţa unui magazin mixt. Am băut bere şi am mâncat chipsuri şi dulciuri.

În sfârşit am ieşit de pe DN şi am continuat spre Colţi, de unde aveam să traversăm dealurile spre trovanţii de la Ulmet. Am început să urcăm pe drumuri mici şi stricate, prin sate frumoase, înconjuraţi de dealuri incredibile.

Cineva avea un pod care îi ajungea direct în curte

Coastă interesantă spre Colţi

Am citit noi că la Colţi e Muzeul Chihlimbarului. Chiar se găseşte chihlimbar pe acolo, dar muyeu sunt doar 3 camere mici cu câteva exponate. Oamenii de acolo, totuşi, sunt foarte drăguţi şi bucuroşi să povestească despre chihlimbar şi zonă.

Colţi

După ce am văzut muzeul am luat-o spre Muscelu Cărămăneşti, un sătuţ mic din vârful dealului, de unde aveam să coborâm la Ulmet. Drumul era foarte prost şi urca abrupt. Mergeam doar pe foaia 1, iar spre vârf Roxana nu a mai suportat şi s-a dat jos şi a împins.

Din loc în loc apăreau cruci de piatră sculptate, ce păreau foarte vechi. Nu prea vedeam oameni pe nicăieri.

În Muscel am găsit o grămadă de femei în faţa Cârciumii/Magazin Mixt, care ne-au îndrumat spre Ulmet. Da de ce vreţi să mergeţi acolo? Mai bine mergeţi la Nucu că e mai frumos. Da vreţi să vedeţi trovaniţii aia? Nu o să-i găsiţi singuri!
Ne-am întâlnit şi cu alţi oameni care ne întrebau de unde suntem şi se bucurau că am venit la ei în sat şi ne place şi toţi erau foarte ambili şi ne vorbeau frumos.

Din vârful dealului drumul a devenit şi mai prost, cu şleauri uriaşe şi ceva nămol. Se simţea puţin lipsa suspensiilor.

După o vreme am pierdut poteca într-o livadă. Am dat de nişte oameni care-şi căutau vacile şi ne-au spus pe unde să o luăm. Ajunşi aproape în Ulmet, am văzut trovanţii pe o coastă de deal. Eu eram convinşi că sunt intr-o vale. Am mers prin sat pe un drum mic până în poieniţa de sub coasta cu trovanţi. Un măgăruş a scvos capul să ne salute.

Potecă din basm

Imediat ce am trecut de o salcie mai bătrână ca timpul, ca o palmă de lemn uriaşă, am dat de primul trovant, rotund şi miraculos,  chiar în poieniţă.

Paznic secular

Primul trovant

Roxana a rămas la biciclete şi eu am urcat până la ei. Sus era un grup de oameni cu copii, toţi cocoţaţi pe pietre, ţipând şi râzând. Era deja seara aşa că am coborât.
În poieniţă fugeau nişte cai prin iarba proaspătă şi nu venea niciun sunet din sat. Eram doar noi şi stelele. Am dormit bine şi dimineaţă am lăsat bicicletele jos şi am urcat să vedem trovanţii în linişte. Cine crede că omul a inventat sculptura abstractă se înşală. Natura face asta mult mai bine de miliarde de ani.

Mulţumiţi că am văzut trovanţii pe o vreme aşa perfectă am coborât prin sat spre drumul judeţean. Voiam să ajungem la Meledic, să vedem muntele de sare.

Casă abandonată la Bozioru

Drumul urca mereu spre dealurile de 1000 de metri din faţa noastră. Am trecut prin sate din ce în ce mai mici şi mai cocoţate

Uliţele erau din ce în ce mai abrupte...

Aveam si fani

Ultimul sat a fost Ivăneţu. Am făcut popas de bere şi ronţănele.

 Am întrebat mai multă lume de drumul spre Lopătari, dar acum, văzând harta , realizez că nu ne-au îndrumat pe cel mai scurt drum, dar era cel mai practicabil. A urmat o urcare de calvar la împins de biciclete de la un copac la altul în soarele orbitor de prânz. Am împins bicicletele până la 1000 şi ceva de metri pe un drum pe care părea că o să ne răsturnăm pe spate.

Femei care vin de la muncă

Ultima porţiune mai abruptă

Spre vârf am putut să ne urcăm iar pe biciclete şi după ce am ieşit la drumul ce cobora spre Lopătari am făcut pauză sub un copac. Îţi dai seama de importanţa unui singur copac foarte bine când te adăposteşti de soare sub unul.

Roxana cucereşte vârful pe bicicletă

După vârf, drumul a început să coboare aproape la fel de abrupt cum a urcat, prin bolovani, pietriş şi hârtoape. Ce mai drum judeţean!

Cred că se puteau prăji ouă pe discurile noastre, dar şi pe desăgi, care mă mir că nu s-au topit de la atâta soare. Roxana a şi căzut de la nişte hârtoape mai mari dar nu a avut nimic.

Serpentine

De la Lopătari drumul a fost asfaltat şi am ajuns imediat la Muntele de Sare de la Meledic. Nu ne aşteptam să fie aşa e impresionant. Am luat-o în sus spre platou

Din păcate, oamenii de acolo foloseau râpa de la baza muntelui de sare pe post de groapă de gunoi, totuşi asta era doar la început. În rest e foarte frumos: muntele alb şi sclipitor are la bază livezi si poieniţe.

Aici e peştera mare

O vacă de sare

Am ajuns obosiţi sus. Am văzut un panou pe care scria pensiune şi masă. Abia aşteptam să mâncăm o ciorbă caldă după atâta supă la plic. Am intrat în curte şi când am întrebat de ciorbă, tragedie! Tanti ne-a spus că nu fac mâncare. Ne-am băgat ceva în pensiune ei de căcat unde nu are o farfurie de ciorbă şi am coborât spre Grunj. Pe drum am întâlnit un tătăiţă foarte simpatic cu un măgăruş mic şi o căruţă mică.

Piatra albă de la Grunj

Acum că am văzut şi Meledic, urma ultima etapa a călătoriei: vulcanii noroioşi, la care vom urca din Aldeni. Am mai făcut o pauză de bere, mâncare şi îngheţată la un magazin mixt şi apoi am luat-o spre Aldeni. ne-a prins seara la baza dealurilor. Se terminaseră de ceva vreme casele, dar tot am găsit o fântână la care să ne spălăm. Am pus cortul într-o livadă.

A doua zi, de dimineaţă am început cu push-bike pe drumul ce urca spre vulcani. După ce am ajuns pe platoul cu vulcanii a fost foarte uşor de mers pe biciclete. Zona e foarte frumoasă, plină de dealuri superbe ca în restul Buzăului. Am făcut o pauză de cafea la campingul La Hangar, de la Pâclele Mari. Am sunat la CFR şi nu exista niciun tren în care să ai voie cu bicicleta din Buzău, aşa că ne-am hotărât să mergem pe ele până la Bucureşti, pentru că la Ploieşti oricum nu ajungeam la timp să prindem vreun tren.

La vulcani era o groază de lume şi tot veneau. Am oprit la Pensiunea Vulcanii Noroioşi şi doamna de acolo ne-a băgat bicicletele undeva în spate, ca să fie în siguranţă. Pensiunea e foarte drăguţă, mâncarea e ieftină şi gazdele sunt super acolo.

Un guşter la soare

Vulcanii

 

Roxana a 'căzut' în vulcan

După ce ne-am zgâit o grămadă pe la vulcani şi am făcut multe poze, am mâncat o ciorbă de burtă uriaşă şi foarte bună la pensiune şi o bere. Domnul de acolo ne-a sfătuit care e cel mai bun drum spre Bucureşti.

A urmat o porţiune frumoasă până la Berca, urmată de o porţiune nasoală pe DN până la Verneşti, urmată de o altă porţiune foarte frumoasă până la Greceanca. Zona între Merei şi Greceanca e plină de vii kilometrice. De acolo vin multe vinuri bune.

Căldură mare

Am găsit şi o fântână foarte veche şi foarte inteligent făcută: avea două găleţi, astfel încât una era contragreutate pentru cealaltă.

După Greceanca trebuia să ajungem la Fulga de Jos, dar nu am mai intrat pe DN, ci pe o serie de DJ-uri unde ne-a ars soarele. După Scorţeanca toate drumurile au fost de ţară, cu bolovani.

Prima barză pe care am văzut-o anul ăsta

Înspre Fulga era o zonă foarte frumoasă, cu lacuri mari şi o grămadă de păsări. Era vreo 18 şi soarele tot ardea. Deja eram panicaţi că vom ajunge foarte târziu în Bucureşti.

Pe drum spre Gherghiţa am văzut un câmp plin de păpădii peste care apunea soarele. În sfârşit se terminase cu arşiţa.

Ultima poză, cu apusul pe Prahova

Planul era să ne întoarcem pe la Nuci şi Lipia, dar ne-am intersectat cu autostrada cea nouă şi am avut voie să mergem pe ea până la Căciulaţi. De acolo a fost uşor până la noi în Pantelistan. Am ajuns noaptea pe la 22:30, cu 360km la bord şi destul de obosiţi dar foarte fericiţi.