Bucşoiu - Omu -Mălăieşti 19-20 noiembrie 2011

Bine ai venit prietene sau străine (sau eu când vreau să-mi amintesc pe unde am mai fost)!
Am o mega ofertă numai pentru tine!
De la postarea asta încolo voi pune de două ori mai multe poze din de două ori mai multe unghiuri! Stiam asta înainte să plec şi numai gândul ăsta imi dădea jumate din emoţii.
Acum continui cu povestea unei călătorii care putea fi ratată dar a fost superbă. Trebuia să mergem cu Octavian, Andrei şi Rose pe Acele Morarului. Am avut un gol în stomac până sâmbătă dimineaţa. Roxana era şi ea moartă de frică, la fel ca mine.
Totuşi, în dimineaţa aceea, în timp ce aşteptam la Iancului, Rox primeşte un telefon fatidic de la Andrei: cineva blocase în parcare maşina lui Octavian. Aşa că ne-am întors acasă, am lăsat coarda şi am aşteptat să ne ia.
Am hotărât împreună să mergem pe Valea Bucşoiului pentru că nu mai aveam timp pentru Ace. Pentru mine şi Rox era a doua oară, dar de data asta valea nu era nivelată cu zăpadă.
În timp ce urcam spre pădure mă uitam la magnificul monument din faţa noastră şi la avioanele care treceau pe deasupra, măzgâlindu-şi dârele albicioase pe cerul ăla perfect. Am văzut şi eu munţii de câteva ori de sus şi acum mă gândeam dacă cei de sus se gândesc că în momentul ăsta nişte punctuleţe merg încet sub ei, cu fasolile belite de fericire.

Aşa dor îmi era de pădurea asta de fag şi brad, şi molid, adaugă Roxana,de formele elegante şi de întortocherile de rădăcini, de aerul care-şi umflă plămânii până ţi se rupe fermoarul de la geacă.

Fagi batrâni

Roxana era fascinata de jocul umbrelor pe frunzele moarte

La Poiana Izvoarelor ne-am întâlnit cu un motan, cam plictisit.
Cred că eram cam enervanţi că ne opream la fiecare 30 de secunde să facem poze, acum că mergem amândoi cu aparat.

De departe ne rânjeau cu dispreţ Colţii Morarului şi ne părea şi rău şi bine că nu suntem în drum spre ei.

Colţii Morarului

Am stat să pozăm cristalele interesante agăţate de toate plantele, ca nişte flori de gheaţă. Eram şi mai in urmă, dar iarba îngheţată contrasta aşa frumos cu brazii verzi şi cerul albastru şi nu ne puteam dezlipi de nicio experienţă vizuală.

I-am prins din urmă unde firul văii se întâlneşte cu Tache Ionescu.
La intrarea pe vale începea zăpada. Am pus parazăpezile, am strâns beţele şi am pozat ca nişte oameni de înaltă societate.
Valea Bucşoiului mereu pare fioroasă, parcă te aşteaptă să te mestece şi să te scuipe, ca o gură de monstru uriaş cu dinţi de piatră. Dar nu e asa, e frumoasă şi ocrotitoare şi mereu îţi arată un mare spectacol până sus.

Valea Bucsoiului

Cu toate că a trecut un an aproape, pioletul s-a potrivit perfect în palmă, ca şi când nu ar fi fost tot timpul ăsta pe raftul de sus în debara. Şi-a adus aminte cum să agaţe şi să împungă frigul şi piatra şi zăpada, gheara noastră de încredere, care nu ne va lăsa la nevoie.

Pământul era bocnă şi la prima pantă mai abruptă am pus colţarii. Aşa dornici erau să muşte şi să sfâşie ca mă mir cum au stat cuminţi în husă până acum, ruginind pe la bot. S-au sters repede şi ne-au lipit de pantă. Pe fiecare piatră făceam zgomote îngrozitoare, care ne plac.
A început distracţia şi calvarul şi plăcerea absolută care o dă urcarea pe pietre. În perioada asta zăpada încă nu acoperă săritorile, dar e prea rece ca să ţii prea mult mâna pe ele.

Până acum aveam problema că doar unu din noi avea aparat la un moment dat şi ne băteam pe el şi dupaia nu-l mai voia nimeni. Acum problema a fost că nu puteam ieşi într-o poză fără el la ochi.

Roxana se simţea creativă

Andrei în poziţia tradiţională de asistat 

La un moment dat era să pic de pe o săritoare din cauza aparatului care era lipit de burtă şi mă scotea în afară. Am înjurat ceva în capul meu în timp ce mă viermăleam în sus.

Mai sus zăpada era de căcat. Defapt era  de zahăr. Înotam pe loc. Oricum aveam timp să ajungem la Omu. Speram doar să ajungem în şa la apus, pentru spectacol.

Eram aproape sus si Baiului erau deja rosii. Se vedea că nu mai am antrenament. Gâfâiam ca un gras pe  banda de alergare, dar am grăbit pasul.

 Sus în sfârşit. Soarele incendia Valea Mălăieşti. Iar am rămas în urmă furaţi de apus.

Am ajuns la Omu pe întuneric. Din apus mai era o singură dâră multicoloră găurită de o stea. Am mâncat ciorbă şi am băut vin fiert; ne-am pus lucrurile în cameră. 

Am luat trepiedul şi am ieşit la poze de noapte. Imi place la nebunie să fac poze noaptea. Expunere lungă, tremuri lângă aparat, nu ştii ce iese şi, cel mai interesant, în pozele cu expunere lungă apar mult mai multe decât vezi cu ochii liberi.

Carul Mare

Calea Lactee

 A doua zi am trezit-o pe Rox de la 6:40 să prindem răsăritul. Erau vreo două grupuri care plecaseră de la Mălăieşti la 3 ca să-l vadă de aici.
Cuvintele şi pozele fac o treabă destul de jalnică să descrie entuziasmul amplificat de frig pe care-l simţi la un răsărit perfect din vârful muntelui.

Panoramă făcută automat de Fuji HS 20

Bucşoiu în flăcări

După lungi câcâiri am continuat spre Mălăieşti prin Hornul Mare. Ne-am tot holbat la Turnurile Mălăieşti şila Cădarea uriaşă a Găurii, de parcă le vedeam prima dată, sau ultima. Aşa dor mi-a fost!

Mai jos pe vale Roxana a descoperit Hotel Mălăieşti, mult mai mic decât Hotel Gălbinele.

Ne-au urmărit mult timp două capre cocoţate sus pe stânci.

Roxana a găsit urmele macilor galbeni de astă vară. Era plin de ei peste tot. Abia aşteptăm să-i vedem la vară.

Şi ultima floare de colţ de anul ăsta

După o scurtă pauză la Mălăieşti am continuat pe Tache Ionescu spre Gura Diham.

Unul din brazi îl ţinea pe celălalt, să nu cadă în râpă

În sfârşit, o plăcuţă cu poveste fericită

Jos e toamnă

Carlina acaulis

Un brăduţ creşte dintr-un brad mort

Minijunglă