aim! fire! reload!

just numbers for those who fool themselves that they have the power. their power however is just masturbation compared to geologic and cosmic forces and their so meaningful lifes just milliseconds in the eyes of god.
created in his image: all those thousands of yet undiscovered alien races, are they also in the image of god? they feel the need to make god human, to chink perfection only to make themselves seem less flawed.
and all the billions of sheep waiting to be slaughtered...
when a wall blocks your line of sight never think that wall is supposed to be there, turn your head, run around it and fuck the general scheme.
fuck conspiracy, politics, politeness and diplomacy.
this is my coming back scream

astenie de toamna

imi pare mereu rau cand mor frunzele dar imi pare foarte bine in acelasi timp pentru ca apar atatea culori si mirosuri si gusturi noi. dar mai ales culorile si mirosul de frunze putrede ma imbata si vreau sa ratacesc pe alei si pe poteci si pe platouri cu iarba galbena si lunga si moale pana...
dar de data asta era diferit pentru ca aici raurile erau rosii si pamantul era otravit si nu mi-a venit sa cred ca suntem asa rai.
dupa ce am ajuns acasa am auzit de nisipurile petroliere din canada si m-am deprimat iar.
totusi o sa scriu bloguri iar si o sa am pisici si o sa-mi creez o insula in care sper sa evoluez.
sunt inca atatea frumuseti de vazut!

slide...

suntem in viata doar corabii intr-un ocean urias si fara sfarsit. navigam si ne chinuim sa stam in cele mai primitoare si bogate ape si mereu ne imping furtuni si vanturi. unii se lupta toata viata sa controleze valurile, sa se ridice deasupra lor si la sfarsit, cand se vede tarmul sfarsitului de viata, daca au norocul sa fie inca lucizi, sunt dezamagiti ca nu au ajuns unde voiau. altii au ajuns unde voiau numai ca sa realizeze ca nu voiau sa ajunga acolo.
exista si capitani neinfricati care stapanesc cu maiestrie marea si ajung mereu in apele dorite, chiar daca pe drum isi pierd mare parte a echipajului. pentru unii nu conteaza pentru ca au in ochi un scop superior, altii se ineaca in propria lor balta de lacrimi cand se vad capitanii unei corabii pustii.
sunt si acei natangi care toata viata se lasa trasi de parame lungi unde vor altii si le fac planurile fara sa realizeze. se nasc si mor orbi si nu traiesc niciodata, asa ca moartea nu le schimba semnificativ situatia. sunt fericiti ca porcii in tarc fara sa se gandeasca la ziua taierii, ca gainile care nu se intreaba niciodata unde se duc puii lor.
cum e cel mai bine sa fii? departe de cineva ca mine sa dea lectii, sunt mult prea nepriceput in ale vietii. stiu doar ca stiu sa ridic panzele si stiu sa tai parame ce ma trag fara voia mea si sa si vaslesc daca trebuie, dar aleg de multe ori sa dau drumul la timona si sa las vantul si curentii sa ma duca prin mari exotice si pline de minunatii si asta e povestea drifterului

instant love: just add snow

mi-a spus o doamnă pe care o admir foarte mult: voi nu ati fost la munte. doamne câtă dreptate a avut pentru că nu am vazut nimic încă!
de revelion trebuia sa fugim undeva, ăsta e obiceiul. am căutat locuri undeva la munte, undeva prea sus pentru cocalari şi zgomot. ne trebuia doar o suprafţă plană pe care să dormim la adăpost de vant şi o improvizaţie de sobă. am găsit să stăm în refugiul cabanei turnuri din fagaraş, unde ni s-a promis prici şi sobă, adică tot confortul de care avem nevoie iarna, cel putin până ne-om lua saci groşi. din poze era un loc extraordinar de frumos sub umbra a două stânci ascuţite, turnurile podragului.
pe 29 seara am plecat cu acceleratul spre braşov. acolo am dormit la nişte prieteni, cu care dimineaţa am plecat spre victoria. eram aşa emoţionaţi! urma prima noastră călătorie în făgăraş.
zăpadă multă, gheaţă şi un aer care îţi punea toate celulele la treaba!era aşa frumos îmbrăcată pădurea când am început să urcăm şi, pe măsură ce urcam, ne simţeam ca într-un basm cu tărâmuri de legendă îngheţate.

urcuşul a fost greu cu rucsacii plini în spate şi am ajuns la cabană odată cu întunericul.
ne-am despachetat, am făcut ceai din zăpadă topită, am spart lemne şi ne-am culcat obosiţi şi fericiţi. înainte să ne culcăm, eu cu rox am ieşit afară să admirăm cel mai frumos cer de până atunci.
dimineaţa am realizat cu adevărat unde eram! locul e de o frumuseţe copleşitoare! peste tot în jur erau culmi înzăpezite şi deasupra vegheau turnurile.

în cabană stătea un grup care făcuse rezervări mai devreme. cei 3 cu care venisem noi nu aveau plănuită nici o ieşire în prima zi. ne-am aciuat pe lângă câţiva din celălat grup care voiau să urce. era deja târziu aşa că obiectivul a fost să urcăm cât putem. după o vreme m-am dus în faţă să tai potecă. înotam în zăpadă dar era foarte stabilă şi am ajuns până pe la 1800 unde am văzut luna peste podragu. la întoarcere ne-am dat pe fund prin jgheaburi.
seara a fost revelionul. am avut parte de o masă festivă cu tort din ce a găsit fiecare prin rucsac, supă instant, cârnaţi cu piure instant, ceai şi vin fiert. am băut chiar şi şampanie cu toate că nu ştiu cine a târât-o până acolo,
a doua zi ne-am trezit târziu iar şi ne-am câcâit o grămadă. vorbisem cu cei cu care am venit să urcăm la podragu. traseul de vară era imposibil de făcut din cauza zăpezii aşa că, după ce am primit indicaţii de la nea nae, cabanierul, ne-am hotărât să urcăm pe acelaşi drum de cu o zi în urmă şi după să ieşim la baza stâncilor, de unde trebuia să ţinem curba de nivel până treceam de căldarea glaciară ce era între noi şi podragu. de la 1800 am ajuns repede sub creastă şi am urcat pe o stâncă să intrăm în căldare. am văzut prima turmă de capre negre din viaţa mea şi nu o s-o uit niciodată. erau aşa frumoase şi sfidau legile fizicii pe stancile alea îngheţate. în câteva minute erau aproape sus.

cei cu care am venit nu au vrut să intre în căldare dar eu cu roxana nu am ezitat foarte mult, cu toate că am gândit că se putea să nu ne mai întoarcem. am făcut drum pe marginea căldării până când ne-am întâlnit cu drumul de vara ce duce la podragu. acolo, obosiţi şi de frică să nu ne prindă noaptea în căldare ne-am întors. urma să aflăm ziua următoare că eram la 20min de podragu!
căldarea am trecut-o greu înapoi. nu aveam colţari şi alunecam mereu. abia am trecut peste stânca de ieşire din căldare pentru că se prăbuşea mereu zăpada. aveam în minte frumuseţea de sus, de dincolo de vale, locul ala uriaş alb, plin de creste în care eram aşa de incredibil de mici.
seara ne-am împrietenit cu adi şi simona, care veniseră să ajute la cabană şi ne-am hotărât să plecăm spre podragu la 7 dimineaţa.
am plecat la 8, după ce s-a rărit puţin ceaţa.
până pe la 1700 am fos ca într-un pahar cu lapte, apoi s-a făcut senin. se vedeau vârfurile ieşite ca nişte insule ascuţite din marea de ceaţă.

caprele ne aşteptau în acelaşi loc. păşteau la soare

am trecut uşor de căldare pentru că se întărise zăpada. sus pe vârfuri vedeam primele raze de soare de când am venit.
după ce ne-am întâlnit cu traseul am văzut şi soarele. numai acolo sus reuşea să treacă de creste şi făcea zăpada să străluceasca.
era foarte frumos sus şi în faţa noastră nicio urmă. e un sentiment foarte frumos să fii tu cel care faci urmele.

în sfârşit am ajuns la podragu! era soare şi cald şi frumos. am stat acolo ceva vreme până când a început să coboare soarele şi am fugit după ultimele raze.
e foarte frumoasă cabana podragu şi abia aştept să mergem acolo la vara!

am mai făcut o poză cabanei şi soarelui şi am început să coborâm.

Seara, pentru că prietenii noştri plecaseră, nu a mai trebuit să solidarizăm şi am dormit cu rox în cabană, unde era foarte cald.

Am rămas cu adi şi simona a doua zi să inchidem cabana şi apoi am coborât cu ei.până să plecăm ne-am împrietenit şi cu nea nae cabanierul, care un tip foarte de treaba. Ne-am împrietenit şi cu george, care ne-a dus până în făgăraş cu maşina.

Am promis că o să ne întoarcem în munţii ăia înainte să vină primăvara să mai luăm o doză de frumuseţe şi să ne revedem cu nae, adi, simona şi george.

tic.tac.tic.tac

sunt atatea de spus ca nu avem nici macar timp de diacritice. glumesc, defapt nu dorm si mi-e lene si sunt blocat intr-un fel de suspended animation cu gandul la viitorul nesigur din fata. viitor nesigur? mor oameni si eu imi fac griji de tot felu de cacati, probabil din lasitate.
pentru cei 2 oameni care citesc blogu asta na!:carciun fericit si la multi ani si all that crap!
ma gandeam eu de ce e criza economica si mi-am dat seama ca toti vor bani mult prea mult si se agita prea tare pentru ei si vor sa aiba multe lucruri, mult mai multe decat au nevoie. nu se mai poate respira in bucuresti si nu mai e loc pe niciun trotuar sau strada de atatea masini si toti vor masini. au iesit si in strada sa protesteze pentru ele. pentru ceva mai demn nu protesteaza, pentru minciuni si pentru tradare nu protesteaza.cu bicicleta ajungeam aproape oriunde in orasu asta in maxim o ora si faceam totul cu puterea picioarelor mele, cu aceeasi bicicleta ieftina puteam sa bat orasul asta peste tot si puteam sa fac sarituri prin parc si sa merg pe zapada gheata si namol.au trebuit sa fie cocalari pana la capat si ni le-au furat.
ai observat cati cocalari sunt in tara asta sau in orasu asta, sau in lumea asta. sun incredibil de multi, toti incearca sa iasa in evidenta imitand celelalte animale de turma si adaugand un cacat in plus. unii sunt asa cocalari ca arata de parca ar fi fost alcatuiti numai si numai pentru amuzamentul meu, asta pana cand iau contact direct cu ei si mi se face atat de scarba ca nu gasesc nimic destul de jignitor si totusi deasupra nivelului lor sa le spun.asa ca tac, dar nu mereu.azi s-au luat unii de mine la supermarket ca am parul lung.nici nu credeam ca mai exista asa ceva.cat de redus sa fii? cand il ai ca model intelectual, artistic si spiritual pe unu pe care-l cheama salam nu ma mir. cred ca nu au limita in prostie.cand crezi ca dupa ce l-ai vazut pe cocalaru de pe iutub, care-si da singur cu un lemn in cap incercand sa faca pe desteptu, le-ai vazut pe toate, si ca nu poate fi ceva mai rau ca aia de pe haicinci ale caror poze, cu ochelarii uriasi de soare si tricoul de plastic cu paiete aurii cu gigolo italiano, ajung pe situri facut ad-hoc ca niste menajerii de cocalari unde pot rade pana si cocalarii mai putin radicali, apare un vierme dinasta si deschide gura si iti da lumea peste cap.dar numai pentru o secunda pentru ca in niciun caz nu trebuie sa fie destul de important sa fie luat in seama.
despre ce scriu in postu asta? voiam sa zic ca abia astept revelionu cu muntii lui inghetati si fuga de omenire, cred ca despre asta am vrut sa fie si intre timp am realizat ca ce fac eu se poate sa nu intereseze pe nimeni.
in fine.
stii ca cfr iti face reducere 20% din bilet la trenurile zapezii daca ai sub 26 de ani? dar dute la gara la bilete si incearca sa faci un bilet redus asa. iti spun eu ce se intampla: primele doua casiere la care mergi iti spun ori ca au o defectiune si nu pot face TIPUL TAU DE BILET, ori ca nu e trenul respectiv la oferta, ori ca oferta incepe mai tarziu, ori orice alt motiv penibil ca scape de tine, chiar daca nu ai un card de oameni in spate. chiar daca esti singurul de la coada stramba din nas si ma abtineam greu sa nu o injur pe scroafa aia grasa numai ca sa nu fiu ca ea.
dar lumea nu e asa rea, sunt o gramada de chestii bune:
de exemplu stii ca echipamentul montan e mult mai ieftin in romania decat in alte tari, pentru anumite marci destul de bune. daca propozitia asta nu iti spune nimic gandeste-te serios sa mergi pe munte, dar nu cu gratarul sa la saniuta, doar asa sa te plimbi, cand iti va permite vremea.
ce te mai sfatuiesc: nu mai lua pastile pentru orice cacat, mananca sanatos, imbata-te cateodata, spune ce simti, fa prostii, mergi pe jos, plimba-te pe frig si ploaie si soare, nu mai folosi scari rulante, mergi cu trenul, creeaza, danseaza, spune bancuri, foloseste-ti corpul cat il mai ai in stare de functionare

MPC

povestea asta incepe cu roxana. ea vede lucrurile astea. le adulmeca precum un lup infometat, numai ca ea e un lup infometat de viata si cred ca e un virus asta pentru ca s-a transmis si la mine. dar ea totusi are un nas pentru viata si simte ce e frumos.
asa ca imi spune intr-o zi: andrei e maraton in piatra craiului si o sa mergem. am fost speriat initial, defapt asa convins ca i don't have it in me ca nu m-am uitat macar sa vad despre ce e vorba cateva zile. ce e aia sa fugi pe munte? pai acolo mergi sa-ti intre usor in sange toata frumusetea, mai ales in piatra craiului.
am intrat: 41Km cu diferenta de nivel 2000 de metri in 2 urcari si 2 coborari, pe scurt 2 zile de munte intr-o zi. i did the math: parea plauzibil, chiar si pentru mine, se putea face.
am platit taxa (acum daca ma gandesc e nevoie si de donatie la chestii ca asta pentru ca e mult efort, asa ca taxa nu ajunge, dar atunci nu banuiam asa ceva).
eram pe lista: numarul 42, rox era 36, ce bucurie cand iti vezi numele acolo: we lucky few, we band of brothers...
asa ca pe 3 octombrie am plecat devreme de la servici toti si am fugit in zarnesti cu corturile dupa noi: eu, rox, adi, ioana si ionut si cele 2 corturi trimm comet, unu de culoarea nisipului si celalalt verde inchis, aproape negru.
am ajuns in zarnesti noaptea si dupa ce am luat numere si am facut briefing ne-au dus cu o masina pana la gura raului pe cei cu corturi.
se vedea calea lactee asa frumos si a fost o noapte fara ploaie .
sambata: a day of faith's perfection!
era soare cald si bland
ne-am adunat vreo 200!toti la start: e dimineata zori de zi, iata pleaca dracii mii
primul kilometru a fost ok dar apoi am inceput sa urcam
e asa frumos in magura si mergeam/fugeam pe ulite mici marginite de copaci si garduri si era atata pace in jur ca te imbratisa si te ferea de orice lucru rau. primii 10 kilometri sunt un soc psihologic pentru cine nu a mai facut asta. corpul iti spune ca nu e bine ce se intampla si aveam sentimente aproape orgasmice in tendoanele de pe spate dar nu de placere ci numai pentru ca nu li s-a dat niciodata ordin sa lucreze asa mult si greu.
la primul punct am mancat cei mai buni struguri din viata mea si era mereu asa frumos ca zambeam incontinuu. ma simteam parte din ceva
spre saua funduri corpul refuza sa faca ce ii spun dar totusi se incapatana la nivel bazal sa nu se dea batut.e greu cand esti neobisnuit. dupa ce ai fugit atat urci de parca ai cara un sac de nisip in cap. trebuie sa urci, doar pot atatia. acolo sus in varf m-a ajun roxana si de atunci am stat impreuna. mersul pe grohotisuri a fost genial iar la anul o sa fie fuga pentru ca ne antrenam deja. eram asa obositi dar totusi te simti ocrotit sub stancile alea uriase si batrane pentru care nu esti decat o secunda si cand ne intalneam cu fotografi sau oameni la punctele de control prindeam forte noi pentru ca se bucurau toti sa ne vada si ne incurajau si radeau.
cel mai greu e urcusul pana la diana prin padure dar deja acolo corpul a trecut de soc si esti ca tras de un cablu legat in varful muntelui. mergi si stii clar ca nu te vei opri pentru ca totul pur si simplu functioneaza: muschi, oase, tendoane, toate merg super pentru ca gandul ala limitant din creierul tau care iti spunea ca TU nu poti face asta e spulberat si nu mai conteaza cat munceste fiecare celula, oricum ceva iti spune ca dispui de resurse nelimitate
TREBUIE SA FUGI PANA IN ZARNESTI si noi nu prea am fugit pentru ca eram obositi rau

vine finalul si oricat de obosit ai si oricat de tare ar dura tot, pana cand treci de linia aia fugi de parca e dimineata si acum ai inceput si chiar asa simti, iar cand o treci esti alt om, unul mult mai puternic

in astia 41 de kilometri am gandit de destule ori ca s-ar putea sa nu termin, ca e prea mult, dar NICI MACAR O DATA nu am privit nimic din ce se intampla ca pe un chin si mereu am avut zambetul pe buze si inima imi dansa prin tot pieptul. asa ne-am aratat noi acum dragostea pentru munte si a fost o experienta care de acum are propria ei categorie si nu poate fi comparata cu alceva, macar pana cand nu o voi face din nou.
stiti cum invatam in liceu de calatorii initiatice in povestile cu fat frumos sau harap-alb? asta e o calatorie initiatica si la sfarsit iti lasa ceva cald in piept.
Multumim mult Lucian!
detalii aici

vine un UBUNTU nou baaaaaaaa!!!!

uraaaaa!!!

DRUMURI MITICE SI MORITICE

m-am intors! dupa ce am umblat prin locuri de legenda. voi stiti ca eu am un nas de lup si niste urechi de lup si niste ochi de vultur si am mirosit urmele lui harap-alb si am vazut oase de smei infipte in varfuri ascutite de munti si am auzit cand mi-a soptit un fluture care mi s-a asezat pe frunte intr-o zi ca am ajuns und trebuie.
dragii mei am parasit realitatea doua saptamani si nu va mint cand spun ca am pasit pe pamanturi de legenda sus in nord unde trec muntii granita cu rusii (a se citi ucrainieni).

incep cu a fost odata.


a fost odata un taram de basm si inca este, nu stim pentru cat timp pentru ca se taie copaci si se cauta petrol dar astea sunt griji d-ale oamenilor acum. acum veti citi despre basmuri cu taramuri mitice si mioritice.
acolo sunt si locuri cunoscute si batute de picior de venetic, cum sunt muntii vulcanici ai gutinului care stau cu creasta cocosului pe sus, mandri in fata vizitatorilor. am fost si acolo si am umblat descult pe stanci si am sorbit esenta de urs din miile de afine care binecuvantau tot locul.

dar sa incep cu inceputul. la inceput am fost in cetatea devei unde vipere pandesc la tot pasul cazute din capul taiat al medusei. am admirat ruinele si am baut o bere cu roxana jos la o carciuma mica. mirosea a inceput de calatorie. de ce am fost in deva intai ca sa ajung apoi in maramures? asta nu e eloc important, ci face totul mai interesant. de asemenea motivul pentru care am ajuns mai apoi in simeria e la fel de neimportant. simeria e un loc mic dar au ceva special acolo, un arboretum genial cu tot felu de copaci mirfici si iazuri cu nuferi roz si cu nuferi de piatra, unde se unduie frumos serpi de gradina.

am terminat ce aveam de facut pe la simeria si am luat un tren spre cluj. am vazut apusul din tren - si ce apus era!
am ajuns in cluj noaptea. a doua zi ne-am chinuit sa gasim o harta muntilor maramauresului dar nu exista nicaieri, cu toate ca e plin de magazine de munte in cluj. nici in bucuresti nu era asa ceva nicaieri, am auzit ca nici la facultatea de geografie nu ar fi niciuna decenta, singurele mai detaliate fiind alea militare. era clar deja ca ne astepta ceva neasteptat.
am luat un autobuz spre vadul izei (on sat/orasel lipit de sighetu marmatiei). a fost good feeling de la inceput, din tonul lent, ardelenesc al soferului caruia ii placea asa mult sa zica la microfon paauza cinci miinuuche! pe masura ce ne apropiam se transforma pamantul in jurul nostru: era un verde asa verde cum nu am vazut niciodata si era plin de capite, unele conice, altele lungi si subtiri, ca niste ziduri de fan. eraminconjurati din toate partile de dealuri moi, unele galbene altele de un verde stralucitor.

am ajuns la pensiune. da stiu ce o sa spuna unii: haha andrei, stai la pensiune mai mult de 2 zile.
eh, oameni buni, asa am fost siliti pentru ca, vedeti voi, asta nu a fost o calatorie de vacanta, ci una in care am insotit-o pe roxana care insotea pe cineva cu serviciul.
asa ca am fost convins sa las cortul acasa, fapt pe care il voi regreta mai tarziu.
prima etapa a odiseei noastre a fost in zona vadu izei - sighetu marmatiei, o zona cu adevarat mioritica, dar si mitica in acelasi timp (pentru cei veniti din exterior) pentru ca nu e deloc romania. in afara de faptul ca se vorbeste romana nu iti aduce mare lucru aminte de tara (aici considerand ca vii din bucuresti si nu ai avut mare contact cu ardealul). locuri noi, oameni noi.

am umblat o saptamana pe muntisorii mici de langa sighet si prin gutin. langa sighet exista o zona muntoasa putin inalta care incepe de sus din cartierul iapa si culmina cu varful tiganu, pe care nu am avut placerea sa ajung. daca urci de la iapa ajungi la un moment dat pe o platforma, ca un fel de podis din care pleaca abrupt stancile tiganului. acolo sunt multew drumuri si intortocheate si e usor sa pierzi marcajul, dar e de preferat sa o faci, caci, mergand numai pe marcaj ai putea pierde mai mult de jumate din ce e de vazut. sunt coaste line, pline de iarburi de tot felul, unele cosite, altele lasate salbatice, dar tot locul e de o frumusete ireala. arata ca o pictura. cerul e perfect albastru, verdele ierbii e perfect verde, fanul are o culoare perfecta de fan si norii sunt atat de pufosi incat par facuti din vata de zahar.

prima lectie care o inveti acolo pe muntele ala mic e: fa-ti o bota! in locuri asa de mioritice ar fi si absurd sa lipseasca tocmai mioarele. eh, dar mioara e un animal delicat si fragil si pe acolo noaptea umbla ursi si lupi, asa ca e nevoie de caini mari si lanosi care sa le apere.
am invatat foarte repede sa invart bota si sa strig du-te la oi maaaa!
e surprinzator in locul ala cat de draguti sunt oamenii, mai ales cei care aleg sa-si petreaca mare parte din timp sus pe munte, cu oile. am cunoscut acolo pe ciobanii din familia pop (pop ii cheama pe o treime din maramureseni :)) care ne-au dat mancare si ne-au invitat la ei la anul. avem de gand sa le onoram invitatia. ceilalti ciobani ai lui pop din partea cealalta a dealului (baza muntelui) ne-au lasat sa dormim in casuta lor din apropierea stanii si ne-au dat sa mancam. dupa ce ca e asa frumos acolo mai e si lumea prietenoasa.
a doilea loc in care am fost in calatoria asta a fost gutinul, invartindu-ne si pe acolo in doua randuri.
cum ajungi din loc in loc?
daca esti conservator poti astepta autobuzul, mai distractiv e insa cu autostopul in zona aia. cunosti atatia oameni intersanti! sa nu mai spunem ca jumate din cei care te iau se supara daca vrei sa le dai bani si opresc sa te ia si aia cu mertane, beemveuri si craislaruri care ar stramba nasul in alte locuri, chiar si la vazul a trei tineri, vizibil turisti, imbracati in echipament montan si fara aspect de hoti sau violatori (mai ales ca 2 dintre tineri sunt fete)
muntele gutin, cu toate ca nu e inalt e foarte frumos, are crestele vulcanice curajoase si cu forme de parca ar fi desenate pentru batalia finala dintre pintea si urmaritorii lui, hadele slugi ale boierilor hapsani. de asemenea e plin de afine. nu am vazut atatea afine in viata mea si aveam si eu si rox buzele, dintii si limba mov si inimile cat o tava de placinta (cu afine) de placere.
a doua oara cand am fost pe gutin ne-a dus salvamontul cu masina (in cos) pana la baza crestei cocosului, doar asa ca ne-au intalnit acolo. atunci ne-a prins ploaia in varful muntelui si am mers printr-o padurice de ienupar care ne-a inmuiat total pantalonii, toata apa scurgandu-se in bocanci pe sus. 3 zile mai tarziu, bocancii nostri impermeabili erau inca uzi(a intrat o gramada de apa pe sus si nu avea cum sa se evapore).
era frumos acolo cum se pastra farmecul locului cu toate ca aumea crede ca a avansat si ca masina e o chestie buna la casa omului. intr-o seara, cand ne aducea un om cu masina din gutin am vazut cum se intorceau oamenii cu animalele de la pascut. ce cai frumosi si ce vaci superbe si ce bivoli fiorosi aveau si cum se plimbau ei fara frica pe strada si astepta calma toata lumea cu masinile (nu ca in bucuresti unde nu ai voie sa treci nici pe trecere).
daca nu ai fost acolo te impresioneaza mult portile mari si vechi de lemn sculptat si copacii cu oale si gardurile din nuiele de salcie.
Pe Gutin nu a fost o urcare grea, nici mare si totusi a fost asa frumos. L-am coborat desculti prima data si a fost genial! ma simteam ca un om puternic primitiv si liber si nicio piatra nu m-a convins sa-mi pun sandalele la loc pana la baza muntelui, nici pe rox.
am fost si la sapanta la cimitirul vesel care era asa frumos si tragic dar intr-un fel deloc jalnic, ci inspira respect, pentru cel mai batran dansator, pentru bunicile iubite, pentru barbatii petrecareti, padurarii mandri, soldatii care se uita si acum drepti la tine, copiii care au plecat prea devreme...
Dupa ce ne-am terminat trebile prin gutin a fost vremea sa mergem prin Parcul Natural Muntii Maramuresului. Fetele aveau nevoie sa gaseasca o zona de pajiste alpina cat mai mare asa ca am ales potcoava formata din Rapa, Pop Ivan si Serban. Singura harta a fost o poza din avion pe care domnul Ionel Pop de la parc ne-a desenat cu pixul traseul.Ne-au dat saci de dormit grosi si un cort de 3 persoane destul de greu si ne-au dus cu masina pana la cabana Paltin, atunci abandonata. Deja ne simteam temerari. Am pus cortul langa o stana si surprinzator nu ne-au atacat cainii. Cand sa punem cortul ne-am dat seama ca nu primisem si cuie asa ca a trebuit sa facem unele din crengi de brad.
In seara aia ne-am scufundat cel mai adanc in atmosfera mioritica: am fost rugati de ciobani sa ajutam la manatul oilor la muls. Eram pana la glezne in balegar in sandale, cu bocancii uzi fleasca la cort. A fost genial.
A doua zi am strans cortul si am inceput urcarea. Ne-au spus de la parc sa lasam cortul jos dar stiam ca o sa dureze mult cu treaba fetelor si o sa trebuiasca sa dormim pe sus asa ca l-am luat. Pe Pop Ivan nu e traseu, decat poteci facute de ciobani si oi, inselatoare. Dupa ce ne-am ratacit o vreme am invatat sa stam in reteaua de campii care ducea spre varfuri. E un urcus pe branci acolo, fara serpentine. Trebuie sa-ti castigi dreptul de a fi acolo urcand de-a dreptul, la peste 30 de grade la umbra atunci, si nu prea era umbra. Dupa cateva ore de urcat si inca o disputa cu niste caini am ajuns in culmea plaiului, care e o campie alpina mare ce merge spre Rapa si Pop Ivan. Ne-a prins seara si am vazut unul din cele mai frumoase apusuri, am pus tabara in saua de dupa rapa. Locurile alea sunt magice asta e clar si stabilit, dar parca nu te astepti la atatea: in seara aia era ploaie de stele! Si am stat cu Rox afara si am inghetat cautand comete si Doamne a fost frumos!Am facut supa la cort si cus-cus si ne-am culcat.
A doua zi am mers pe granita pana la Serban si am coborat, prin arsita.
Asta a fost sfarsitul calatoriei noastre magice prin Maramures.
Sigur ne vom intoarce pentru ca ne cheama cu albastru adanc de cer si de sapanta, cu alune si afine cum numai in rai ar putea fi, cu caini mai albi si pufosi ca norii, cu ciobani primitori, oameni buni, haiduci smei si harapi albi uitati de mult. Sunt toti acolo, vii si frumosi.

secole de absenta

ai cazut vreodata in paragina?in paragina agitatiei zilnice care iti rapeste micile intretineri ale sufletului.iti gasesti ocupatii noi (nu toate bune) si uiti de cele vechi.uiti ca iti pot iesi lucruri frumoase din creier si te complaci in mediocritate.lasi totul pe maine pana iti dai seama ca maine nu exista, e doar o notiune abstracta, doar o nesiguranta pe care o luam de dogma.
DOGMA ZILEI DE MAINE, adica exista mereu o bariera intre tine si timp, intre tine si viata, zona tampon a zilei de maine care iti permite sa faci atatea lucruri pe care ti-e lene sau frica sa le faci acum.si asa introduci o noua constanta in ecuatiile timpului tau: maine, constanta nefasta care reduce semnificativ numarul de lucruri pe care le poti face intr-o zi.
MAINE NU EXISTA, e doar o iluzie pentru ca respiri acum si citesti asta acum.
nu sunt eu moralistul, din contra, sunt maestru in lasarea pe maine si uite unde am ajuns: pe curba descendenta de la inteligenta la mediocritate, de la arta la jocuri de calculator, de la cunoastere la prostie de la putere la slabiciune si toate astea numai ca am incercat sa traiesc maine.
nu sunt totusi nici total ratat pentru ca nu am lasat chiar tot pe mai tarziu asa ca mai am inca sanse.
tu mai ai? foloseste-le acum!

alb,buze roz

ne-am tinut de mana prin alb orizontal si vertical si inclinat si prin verde si am luat culori cu noi acasa, am mirosit O2 fara Pb, am vazut urmale regelui si ne-a mangaiat dumnezeu sufland pe noi.cred ca a vrut sa ne mareasca sufletul pentru ca am reusit sa ne apropiem de el ca pelerinii, pe talpi
si vreau acum sa va sparg masinile voastre ridicole si cafeaua de dimineata si tabieturile, sa va sting tigara in palma si dupaia sa va pup rana si sa va iau de mana pe toti in alb vertical
boomp3.com