luni, 26 septembrie 2011

Valea seaca dintre clai - Claia Mare si Brana lui Raducu

Valea Seaca dintre Clai a fost primul nostru nemarcat din Bucegi.
Valea Seaca Dintre Clai, incadrata de Claia Mare si Jepii Mici
Inainte de asta fusesem pe Pop Ivan, pe traseu nemarcat, dar acela nu implica decat drumetie si orientare.
In iarna fusesem pe Valea Bucsoiului, dar acolo am fost dusi, nu am cunoscut cu adevarat traseul.
Parerea general acceptata e ca toate lucrurile noi sa le incepi cu cineva mai experimentat, care stie pe unde sa o ia si se asigura ca totul se termina bine si frumos. Totusi noi am fost foarte rar cu lume mai experimentata ca noi, poate pentru ca nu am facut niciodata eforturi foarte mari de socializare.
Atunci cand mergi undeva nou de unul singur chiar inveti sa te orientezi si sa cunosti locul. Asta cu conditia sa-ti faci tema bine de tot de acasa. Asa ca noi preferam sa sacrificam ore pretioase de somn pentru a citi prin carti si bloguri tot ce putem, eventual printam indicatii, care ne ajuta mult pe teren. Asa inveti cu timpul topografia unui loc si ajungi sa o intelegi perfect si sa ai in cap mereu o harta tridimiensionala care-ti spune unde esti. Ajuta enorm si gps-ul :)
Voiam sa ducem niste prieteni pe un traseu usor si frumos si am ales Valea Seaca dintre Clai. Ne-am gandit ca, daca tot o prindem uscata si deja stim parcursul, sa incercam si Claia Mare.
Mereu pe nemarcate avem minim o cordelina la noi. De data asta, pentru ca aveam rucsaci foarte usori, nu ne-a trebuit decat ca sa ajutam o prietena la prima saritoare.


ciuperci extraterestre :)

capcana!

in saritoarea mare



fiecare pe unde poate
 
Roxana intra in prima saritoare cu fereastra

trecerea, ar fi mai interesant fara lemnul ala :)

moment de glorie clasic :)

pe bolovan

planuri de viitor: muchia claitei



Pe Claia Mare se ajunge usor, daca nu esti foarte gras.
Din Brana lui Raducu ne indreptam spre est pe poteca ce urca usor, initial prin padure, apoi prin jnepeni, sau cum a zis Cristea:
"Din Brîul Jepilor, urmăm spre E coama la început înierbată, ce face legătura cu Vf. Clăii Mari, ocolind pe feţele nordice (prin stînga cum înaintăm spre E) cele două vîrfuri care preced punctul culminant al Clăii; în continuare, traversăm o porţiune de creastă foarte îngustă, mărginită de abisele adînci ale V. Comorilor(în dreapta spre S) şi Văii Seci a Clăii (în stînga spre N), pînă în punctul unde aceasta devine inaccesibilă. De aici, părăsind creasta coborîm către stînga, pe faţa corespunzatoare Văii Seci, după care urcăm spre dreapta în Vf. Clăii Mari (1863 m). Menţionăm că pasajele mai expuse de pe parcursul final, sînt prevăzute cu cabluri."
Defapt e mai simplu de atat. Dupa ce iesim repede de tot din portiunea impadurita, coboram foarte putin si ajungem la o poteca ce intra in jnepeni. La inceput se poate merge in picioare, dar apoi poteca se transforma intr-un tunel cu inaltimea de 60-70cm, pe sub care e cel mai rapid sa mergi in 4 labe.
Adi, cu colantii lui noi, cu care se mandrea tare
La iesirea din jnepeni poteca coboara si merge pe partea nordica a micii creste, iesind de doua ori chiar pe creasta. Acolo privelistea e incredibila. Se vede pe o parte muchia Claitei si Creasta cu Zimbri si Caraimanul, iar pe cealalta Valea Comorilor si Peretele Claii Mari, drept si spectaculos.  Dupa a doua iesire in creasta, cu o priveliste ametitoare, urmeaza portiunea cu ce au fost candva cablurile. Defapt cablul folosit pentru urcare, care la capatul de jos pare ok, este rupt la jumate si inadit improvizat iar la celalalt capat, desprins acum din perete, este inodat pe o larita.
Cel mai bine ne folosim de pietre pentru ultima urcare. Urmeaza apoi traversarea unei portiuni foarte inguste si mici care se termina inainte sa avem timp sa ne speriem.
Pe claia mare este o ramasita de antena sau cruce metalica, ancorata cu cabluri, sub care e un loc de picnic incredibil. Privelistea e geniala. Stai pe o piramida solitara legata de o punte subtire in fata cetatii estice a Bucegilor. Pe margine pare ca de la un balcon facut special pentru admirarea Bucegilor si Vaii Prahovei. 
Dupa ce am mancat, ne-am zgait la priveliste si am facut poze ne-am intors pe brau.
Traversandu-l spre Valea Jepilor ne-a venit pofta de a face un traseu din Peretele cu Florile. Poate la anu sau peste 2 ani o sa fim destul de experimentati pentru asa ceva.
Singura descriere pentru Brana lui Raducu este sa nu pierzi poteca, ceea ce nu e asa usor. Restul, mai zice Cristea in cartea lui. In principiu treci pe sub Muchia Jepilor, pe dupa Creasta cu Zimbri si peste o gramada de valcele, pana in Valea jepilor, pe un parcurs aproape la fel de usor ca orice traseu turistic marcat, asta daca nu pierzi poteca :)

Caraimanul, se ascunde

admiram peretele Claii

sedinta foto

am iesit din jnepeni
peretele Claii Mari
National Gepgraphic, here I come!
Valea Prahovei, vazuta de pe Claia Mare

Braul lui Raducu
 
broscut

Peretele cu Florile?


aici pierdusem si regasisem poteca

capre pe Valea Jepilor






Ce a inceput mai mult ca o plimbarica de relaxare si dus niste prieteni in locuri noi a culminat cu o mare si foarte frumoasa surpriza: Claia Mare, un loc extraordinar de frumos.

joi, 22 septembrie 2011

cycling in Bucharest is a utopia


This is in English because everyone everywhere should be able to see thing my way. I want you to see my street view.
I began cycling to work almost everyday 3 years ago. At first limiting myself to this, later expanding my interests to mountains and bigger tours through the country.
I love cycling and I love bicycles. They are slender works of art and the most elegant way to get around.
At first, not having much else to compare to I was very impressed by the amazing time I could do on my bicycle compared to the bus or even the subway. With time I got faster and faster, more and more fit, but also I got sick of it. Of what? Of choking to death each day in smoke, stench, insults, aggression and ignorance from the stupid cattle mankind has turned into since the invention of the car.
This city is filled to the brim with cars and everyone's choking in their cancerous stench.
With time I got to know the best part of cycling: the great outdoors! The soft clean air hitting your skin and filling every alveole in your lungs with oxygen. The smell of flowers and grass. The time! Taking your time is the best thing about touring, because, without the confines of a noisy tin can around you, you see everything: the fields full of green and flowers, bushes, trees, young and old, birds, nests, rocks cliffs, beautiful mountains around you or the sea. Every kilometer is a book you read carefully, not missing any of the fine details. You can smell all the perfumes nature throws at you and stop at any time to take the picture of a hawk, drying his wings in the wind after the rain.
Then there's the silence. When you are free from all the loud artificial sounds you can hear nature. You can hear the wind, bird voices, leafs shaking, raindrops. The only thing that timidly brakes this silence is the rolling of your wheels and the occasional clicks from the rear hub. Sometimes the silence is so deep you just need to stop to enjoy it.
For 3 years I struggled, hoping things will get better. They are only getting worse. There are barely a handful of cyclists I see each day and many of those keep to the sidewalks. Every place is choked with cars, not only the streets, but sidewalks too. This city has become one giant stinking parking lot. Many mornings not even the right edge of the street is clear so I need to take the sidewalk, slowly waiting behind people. But it still stinks of smoke!
I look sometimes at these mindless tools waiting for hours behind the steering wheel just because they are are brainwashed into thinking that is comfort or to scared of other mindless tools like them to leave that tin can keeping them captive.
Then there's the desperation, the rush to make up for each second before stopping again, to occupy the last bit of free space, even if that means risking to kill me.
That is it! I fucking had enough of all you cattle!
Do I give up now and keep the bike just for the occasional tour in the country? You can't do good tours untrained and the 20km each day was ok training.
Do I keep doing it until I die of lung cancer or heart disease? I don't want to die because of what I hate most!
So I have thought of a solution: I will try to go to work from 6AM from now. I don't know if I can do it but it's my only chance.
I tried with a traffic mask, the best one there is: the Respro Techno, but it failed miserably because, in keeping all the fumes out it slowed down the air so i couldn't breathe.
And all you people with your biking events and gatherings, I doubt you will ever do anything for this unfortunately stupid city....
Sorry...

luni, 19 septembrie 2011

ostrov

recomandari, cu andrei:
in aceasta seara va recomand un pinot noir de la vinaria ostrov. acum vreo 2 ani daca nu ma insel, ostrov a facut ceva proiect si a extins (defapt indreptat spre gloria de demult) viile. am trecut vara asta printre viile lor si va spun ca sunt o opera de arta, cocotata pe terasele dunarii pe kilometri intregi, imbratisate de livezi moi de piersici perfecte. tot ce vine din dobrogea e plin de aroma concentrata de la tot soarele ala nemilos care loveste cu tot ce are si face strugurii sa adune zahar ca nebunii, piersicile sa adune parfum mai puternic ca opiul si floarea sa adune ulei pana aproape de explozie. dobrogea e magica si putin din ea e inchisa in vinul de la ostrov
later edit: a 69-a postare, un numar ce poate fi cu adevarat sarbatorit ;)

marți, 13 septembrie 2011

Valea Horoabelor si Creasta Balaurului

Cand am inceput sa umblu pe munte credeam ca singurele cai drumuri ce imi vor fi vreodata accesibile sunt cele marcate, arhicunoscute, spectaculoase dar blande. Eram totusi bucuros, ca imi facusem planul ca daca mergem odata pe luna undeva, tot o sa avem destule de vazut. Imediat ce am epuizat majoritatea potecilor marcate din Bucegi am crezut ca am vazut tot ce se putea si, desi ii iubeam, am zis ca sunt prea mici si trebuie sa vad alti munti mai mari si mai departe.. Am descoperit apoi Fagarasul si am ramas statuie la masivitatea lui.
Auzisem ca sunt poteci nemarcate in Bucegi dar mi le imaginam ca pe niste drumege ratacitoare printre copaci si desisuri, prin care numai oamenii batrani de munte stiu a naviga si in care sigur ma voi rataci.
Roxana a facut primul pas, a cautat bloguri, a cumparat carti. Apoi am inceput si eu. Ne-am uitat pe bloguri, cum e cel al lui Silvique, am citit pe Kargel si pe Cristea, apoi pe Baticu si am descoperit o lume intreaga in Bucegi, ascunsa de privirile profanilor, salbatica si sfasietor de frumoasa, cum numai in povesti credeam ca poate exista. Am realizat apoi ca nu suntem chiar asa neexperimentati si ca asta e calea naturala de evolutie.
Bucegii sunt aproape infiniti pentru cine vrea sa-i cunoasca. Dupa ce epuizezi toate vaile si canioanele iti raman toate valcelele, mai multe la numar, apoi crestele, hornurile fisurile, tancurile si coltii, sute sau mii de calatorii in care sa descoperi lucruri noi si uimitoare, in care sa te imbaiezi in curatenia de pe munte.
Pe munte si namolul e curat si in balega poti calca si poti manca mancarea dupa ce ti-a cazut pe jos. Cu cat e zona mai izolata cu atat e mai curata. Si mirosul de statut din valcelele mereu umede e unul curat, care iti da putere. Aerul iti umfla asa tare plamanii ca ai puteri supraomenesti si vantul te mangaie chiar si cand bate asa tare cu cristale de gheata incat iti trage tot aerul din piept si iti sablaeaza fata pana la os.
Pe munte te bucuri. Ajunge sa te bucure si faptul ca respiri. Fiecare pas e o victorie iarna in viscol si apusul e mai frumos decat orice pictura facuta vreodata de om, chiar si atunci cand stii ca numai faptul ca poti vedea apusul dintr-un anume loc inseamna ca te vei chinui ceva sa supravietuiesti.
Dar sa ma intorc la ce voiam sa povestesc.
Majoritatea nemarcatelor descrise in carti sau pe net sunt in estul Bucegilor, asa ca nu am dat mare importanta partii central-sudice din acest punct de vedere. Am trait momente foarte frumoase la Bolboci, in Cheile Tatarului si pe Obarsie, dar credeam ca asta e cam tot, pana cand a adus Rox vorba de Horoabe.

Si uite asa am pornit, eu, Roxana si prietena noastra Aura sa vedem Valea Horoabelor. Am luat intr-o sambata de august acceleratul din Gara de Nord si am ajuns pe la 8:30 in Busteni. Planul era sa ajungem cat mai repede la Valea Horoabelor, sa nu ne prinda noaptea acolo, in canion.
Am urcat pe Valea Alba, tot ca de obicei, pe aproape cel mai greu traseu posibil prin firul vaii, doar asa pentru antrenament. Valea alba e o 'sala' de antrenament exceptionala pentru ca e larga si are multe cai posibile de a fi parcursa.
Pe la ora 13 am iesit in platou si am mers la Babele sa luam apa. Eram lesinati de sete. Roxana a fost la izvor sa ceara apa, apoi in cabana. Nu era apa nicaieri, totul era sec.
Am coborat pe Piciorul Babelor spre Pestera. Ne-am intalnit jos cu un salvamontist care o cunostea pe Aura. Ne-a dat apa de la ei de la izvor si ne-a sfatuit ca daca ne grabim putem iesi din canion pe seara.
Am facut o scurta pauza la Manastirea Pestera unde am admirat peretele superb. Pacat ca e obturat de manastire si nu se vede tot, dar am inteles ca cei de la manastire au avut in trecut un rol foarte important in intretinerea si amenajarea pentru vizitare a pesterii.
Am continuat apoi pe poteca de Padina si am facut dreapta spre Poiana Colti. De acolo se poate ajunge in Valea Horoabelor ori prin padure, pe stanga vaii, ori pe dreapta, printre Peretele Batrana si Turnul si Turnuletul Seciului.

Schita lui Emilian Cristea

Pe stanga nu era o poteca foarte bine conturata si cum nu aveam deloc timp la dispozitie pentru bajbait am decis sa mergem la sigur, prin padure. La inceput poteca prin poienita e lata, dar se ingusteaza imediat ce intra in padure, unde se si trece pe partea stanga (cum urci) a raului. Imediat dupa intrarea in padure au inceput marcajele vechi cu cruce verde. Poteca e foarte vizibila si imposibil de pierdut. Peisajul e demn de gradina Edenului, o padure veche, deasa, cu copaci batrani si lemn mort, plina de flori si muschi. Te astepti sa sara oricand un dinozaur pitic din desis.
In curand poteca incepe sa urce si trece de o serie de mici cascade. Apa curge din ce in ce mai rapid. La ultima cascada mai mare traseul trece printr-un tunel de piatra. Apoi coboram putin, trecem prin inca un tunel si ajungem la locul de unde iese Horoaba de sub rocile canionului. Vara cand e seceta raul curge pe sub canion.
Imediat dupa acest punct incepe firul pietros a vaii. Poteca continua pe stanga dar ne putem baga inca de acum in fir, presarat de saritori mici si distractive. Intrarea in canionul propriuzis e marcata de o placa de lemn.
De aici incepe distractia! Parcurgem o sculptura prin interiorul ei. Si ce opera de arta a sculptat apa in canionul asta stramt. Peretii sunt inalti si aproape se unesc sus. Trecem prin caldari si spirale de piatra, ca si cum am parcurge cochilia unui melc monstruos ce a trait acum sute de milioane de ani. Totul e netezit de apa si atat de fin...
Totusi saritorile sunt mici si prizele bune si traseul e foarte usor.
Sunt doar doua saritori mai mari decat restul, dar prima, care candva a avut o scara, are acum un bustean. Ar fi mai interesanta fara busteanul ala dar e mai bine decat pe scara. A doua saritoare, cu bolovan, are o scarita din cordelina pe stanga. Se poate face pe stanga, printr-o fisura (eu m-am folosit doar la sfarsit de  scarita ca asigurare legata sub brate in caz ca nu imi iese intoarcerea si iesirea peste bolovan si cad, dar nu am cazut), sau direct pe sub bolovan, unde e mai mica si a trecut-o foarte elegant Roxana.
De aici valea se deschide. Urmeaza inca o saritoare mare care se ocoleste prin stanga (cum urci) pe versant. In scurt timp am iesit complet din canion, in valea Horoabelor. Planul era sa dormim in saua Strunga, asa ca nu am continuat pe vale pana la capat. Am urmat firul vaii pe dreapta acolo unde se uneste cu un afluent ce vine dinspre vest si apoi am taiat-o pe versant spre traseu, unde ne-a prins noaptea si vantul.
Am ajuns zgribuliti la refugiu, unde eram singurii clienti. In refugiu a lasat cineva o sticluta cu amoniac (WTF?!!). Noaptea au cazut ceva pietre in spatele refugiului, probabil de la un animal.
Dimineata ne-am trezit pe la 6 sa plecam la drum dar era prea frig si ne-am culcat la loc pana pe la 8.
Am mers pe traseul Grohotisu-Gutanu pana la Omu. Pe drum am admirat Piatra craiului, de care ne e dor si Mecetul Turcesc. Am mancat o ciorba la Omu si am pornit spre Balaur pe poteca ce coboara spre Malaiesti prin Brana Caprelor. Ajunsi in saua Bucsoiului am facut dreapta si am intrat pe Creasta Balaurului. Nu am facut foarte mult din traseu pe creasta din cauza unor coborari mai abrupte pe care am vrut sa le evitam. Pe drum am trecut de mai multe ori prin pajisti intregi de flori de colt, de nu mai aveam pe unde  calca. Traseul a fost foarte dragut dar mult mai putin palpitant decat ne asteptam. Cred ca seamana cu creasta morarului, care stralucea in soare vis-a-vis de noi, peste vale.
La ultima stanga am coborat pe stanga. Exista si o poteca pe dreapta, care cobora pe o brana pietroasa si ingusta, dar pe care am ratat-o.
Ajunsi in Valea Morarului, am dat intr-un zmeuris urias. Poteca parea sa mearga inainte dar ducea deasupra unui perete. Dupa ce am mancat fiecare un kil de zmeura si am balaurit putin, am gasit hatasul de coborare, abrupt la inceput, prin vegetatie luxurianta, pe care alunecam si cadeam cateodata :)
Mai departe, ajunsi pe firul Vaii Morarului, am coborat pe langa refugiul de lemn, pana in traseul de Gura Diham. Era tarziu si speram sa ne duca cineva cu masina pana in busteni sa prindem trenul.
Normal ca nu ne-a luat niciuna din zecile de masini care treceau si ne umpleau de praf.
Erau sute de cocalari cu ruguri uriase si gratare, dansand pe muzica de cacat.
Ajunsi in Busteni am facut autostopul si am dat peste un domn foarte de treaba, care ne-a dus pana in Bucuresti, fara sa vrea sa ne ia vreun ban.

Pozele, comentate de Roxana, aici.