marți, 13 septembrie 2011

Valea Horoabelor si Creasta Balaurului

Cand am inceput sa umblu pe munte credeam ca singurele cai drumuri ce imi vor fi vreodata accesibile sunt cele marcate, arhicunoscute, spectaculoase dar blande. Eram totusi bucuros, ca imi facusem planul ca daca mergem odata pe luna undeva, tot o sa avem destule de vazut. Imediat ce am epuizat majoritatea potecilor marcate din Bucegi am crezut ca am vazut tot ce se putea si, desi ii iubeam, am zis ca sunt prea mici si trebuie sa vad alti munti mai mari si mai departe.. Am descoperit apoi Fagarasul si am ramas statuie la masivitatea lui.
Auzisem ca sunt poteci nemarcate in Bucegi dar mi le imaginam ca pe niste drumege ratacitoare printre copaci si desisuri, prin care numai oamenii batrani de munte stiu a naviga si in care sigur ma voi rataci.
Roxana a facut primul pas, a cautat bloguri, a cumparat carti. Apoi am inceput si eu. Ne-am uitat pe bloguri, cum e cel al lui Silvique, am citit pe Kargel si pe Cristea, apoi pe Baticu si am descoperit o lume intreaga in Bucegi, ascunsa de privirile profanilor, salbatica si sfasietor de frumoasa, cum numai in povesti credeam ca poate exista. Am realizat apoi ca nu suntem chiar asa neexperimentati si ca asta e calea naturala de evolutie.
Bucegii sunt aproape infiniti pentru cine vrea sa-i cunoasca. Dupa ce epuizezi toate vaile si canioanele iti raman toate valcelele, mai multe la numar, apoi crestele, hornurile fisurile, tancurile si coltii, sute sau mii de calatorii in care sa descoperi lucruri noi si uimitoare, in care sa te imbaiezi in curatenia de pe munte.
Pe munte si namolul e curat si in balega poti calca si poti manca mancarea dupa ce ti-a cazut pe jos. Cu cat e zona mai izolata cu atat e mai curata. Si mirosul de statut din valcelele mereu umede e unul curat, care iti da putere. Aerul iti umfla asa tare plamanii ca ai puteri supraomenesti si vantul te mangaie chiar si cand bate asa tare cu cristale de gheata incat iti trage tot aerul din piept si iti sablaeaza fata pana la os.
Pe munte te bucuri. Ajunge sa te bucure si faptul ca respiri. Fiecare pas e o victorie iarna in viscol si apusul e mai frumos decat orice pictura facuta vreodata de om, chiar si atunci cand stii ca numai faptul ca poti vedea apusul dintr-un anume loc inseamna ca te vei chinui ceva sa supravietuiesti.
Dar sa ma intorc la ce voiam sa povestesc.
Majoritatea nemarcatelor descrise in carti sau pe net sunt in estul Bucegilor, asa ca nu am dat mare importanta partii central-sudice din acest punct de vedere. Am trait momente foarte frumoase la Bolboci, in Cheile Tatarului si pe Obarsie, dar credeam ca asta e cam tot, pana cand a adus Rox vorba de Horoabe.

Si uite asa am pornit, eu, Roxana si prietena noastra Aura sa vedem Valea Horoabelor. Am luat intr-o sambata de august acceleratul din Gara de Nord si am ajuns pe la 8:30 in Busteni. Planul era sa ajungem cat mai repede la Valea Horoabelor, sa nu ne prinda noaptea acolo, in canion.
Am urcat pe Valea Alba, tot ca de obicei, pe aproape cel mai greu traseu posibil prin firul vaii, doar asa pentru antrenament. Valea alba e o 'sala' de antrenament exceptionala pentru ca e larga si are multe cai posibile de a fi parcursa.
Pe la ora 13 am iesit in platou si am mers la Babele sa luam apa. Eram lesinati de sete. Roxana a fost la izvor sa ceara apa, apoi in cabana. Nu era apa nicaieri, totul era sec.
Am coborat pe Piciorul Babelor spre Pestera. Ne-am intalnit jos cu un salvamontist care o cunostea pe Aura. Ne-a dat apa de la ei de la izvor si ne-a sfatuit ca daca ne grabim putem iesi din canion pe seara.
Am facut o scurta pauza la Manastirea Pestera unde am admirat peretele superb. Pacat ca e obturat de manastire si nu se vede tot, dar am inteles ca cei de la manastire au avut in trecut un rol foarte important in intretinerea si amenajarea pentru vizitare a pesterii.
Am continuat apoi pe poteca de Padina si am facut dreapta spre Poiana Colti. De acolo se poate ajunge in Valea Horoabelor ori prin padure, pe stanga vaii, ori pe dreapta, printre Peretele Batrana si Turnul si Turnuletul Seciului.

Schita lui Emilian Cristea

Pe stanga nu era o poteca foarte bine conturata si cum nu aveam deloc timp la dispozitie pentru bajbait am decis sa mergem la sigur, prin padure. La inceput poteca prin poienita e lata, dar se ingusteaza imediat ce intra in padure, unde se si trece pe partea stanga (cum urci) a raului. Imediat dupa intrarea in padure au inceput marcajele vechi cu cruce verde. Poteca e foarte vizibila si imposibil de pierdut. Peisajul e demn de gradina Edenului, o padure veche, deasa, cu copaci batrani si lemn mort, plina de flori si muschi. Te astepti sa sara oricand un dinozaur pitic din desis.
In curand poteca incepe sa urce si trece de o serie de mici cascade. Apa curge din ce in ce mai rapid. La ultima cascada mai mare traseul trece printr-un tunel de piatra. Apoi coboram putin, trecem prin inca un tunel si ajungem la locul de unde iese Horoaba de sub rocile canionului. Vara cand e seceta raul curge pe sub canion.
Imediat dupa acest punct incepe firul pietros a vaii. Poteca continua pe stanga dar ne putem baga inca de acum in fir, presarat de saritori mici si distractive. Intrarea in canionul propriuzis e marcata de o placa de lemn.
De aici incepe distractia! Parcurgem o sculptura prin interiorul ei. Si ce opera de arta a sculptat apa in canionul asta stramt. Peretii sunt inalti si aproape se unesc sus. Trecem prin caldari si spirale de piatra, ca si cum am parcurge cochilia unui melc monstruos ce a trait acum sute de milioane de ani. Totul e netezit de apa si atat de fin...
Totusi saritorile sunt mici si prizele bune si traseul e foarte usor.
Sunt doar doua saritori mai mari decat restul, dar prima, care candva a avut o scara, are acum un bustean. Ar fi mai interesanta fara busteanul ala dar e mai bine decat pe scara. A doua saritoare, cu bolovan, are o scarita din cordelina pe stanga. Se poate face pe stanga, printr-o fisura (eu m-am folosit doar la sfarsit de  scarita ca asigurare legata sub brate in caz ca nu imi iese intoarcerea si iesirea peste bolovan si cad, dar nu am cazut), sau direct pe sub bolovan, unde e mai mica si a trecut-o foarte elegant Roxana.
De aici valea se deschide. Urmeaza inca o saritoare mare care se ocoleste prin stanga (cum urci) pe versant. In scurt timp am iesit complet din canion, in valea Horoabelor. Planul era sa dormim in saua Strunga, asa ca nu am continuat pe vale pana la capat. Am urmat firul vaii pe dreapta acolo unde se uneste cu un afluent ce vine dinspre vest si apoi am taiat-o pe versant spre traseu, unde ne-a prins noaptea si vantul.
Am ajuns zgribuliti la refugiu, unde eram singurii clienti. In refugiu a lasat cineva o sticluta cu amoniac (WTF?!!). Noaptea au cazut ceva pietre in spatele refugiului, probabil de la un animal.
Dimineata ne-am trezit pe la 6 sa plecam la drum dar era prea frig si ne-am culcat la loc pana pe la 8.
Am mers pe traseul Grohotisu-Gutanu pana la Omu. Pe drum am admirat Piatra craiului, de care ne e dor si Mecetul Turcesc. Am mancat o ciorba la Omu si am pornit spre Balaur pe poteca ce coboara spre Malaiesti prin Brana Caprelor. Ajunsi in saua Bucsoiului am facut dreapta si am intrat pe Creasta Balaurului. Nu am facut foarte mult din traseu pe creasta din cauza unor coborari mai abrupte pe care am vrut sa le evitam. Pe drum am trecut de mai multe ori prin pajisti intregi de flori de colt, de nu mai aveam pe unde  calca. Traseul a fost foarte dragut dar mult mai putin palpitant decat ne asteptam. Cred ca seamana cu creasta morarului, care stralucea in soare vis-a-vis de noi, peste vale.
La ultima stanga am coborat pe stanga. Exista si o poteca pe dreapta, care cobora pe o brana pietroasa si ingusta, dar pe care am ratat-o.
Ajunsi in Valea Morarului, am dat intr-un zmeuris urias. Poteca parea sa mearga inainte dar ducea deasupra unui perete. Dupa ce am mancat fiecare un kil de zmeura si am balaurit putin, am gasit hatasul de coborare, abrupt la inceput, prin vegetatie luxurianta, pe care alunecam si cadeam cateodata :)
Mai departe, ajunsi pe firul Vaii Morarului, am coborat pe langa refugiul de lemn, pana in traseul de Gura Diham. Era tarziu si speram sa ne duca cineva cu masina pana in busteni sa prindem trenul.
Normal ca nu ne-a luat niciuna din zecile de masini care treceau si ne umpleau de praf.
Erau sute de cocalari cu ruguri uriase si gratare, dansand pe muzica de cacat.
Ajunsi in Busteni am facut autostopul si am dat peste un domn foarte de treaba, care ne-a dus pana in Bucuresti, fara sa vrea sa ne ia vreun ban.

Pozele, comentate de Roxana, aici.