miercuri, 23 februarie 2011

orice cavaler are nevoie de un cal


cavalerul credea ca e poet. umbla tantos in lumea lui mica si betonata si se mira tare de toate frumusetile naturale ce-si iveau capul, gatuite, in tarcuri facute de de fratii lui.
el credea ca e cavaler si ca se poate ridica la orice provocare ce ii arunca micul regat in care traia. stia doar din carti ca lumea e mare si rotunda si plina de lucruri ciudate si minunate dar ii placea sa le vada asa, din carti, multumit de siguranta camerei lui calde.
intr-o zi, si-a intalnit printesa. erau amandoi dupa lupte grele si esecuri romantice, deprimati si cicatrizati, dezamagiti de micul lor regat. a trebuit sa fuga in salbaticie ca sa nu inebuneasca.
asa a aflat cavalerul ca nu era cavaler dar ar fi vrut sa fie cioban. ca lumea e uriasa si totusi incredibil de mica.
stie acum ca vor fi mereu provocari la care nu va face fata, dar din cand in cand uraca deasupra corbilor si se scalda in vant si nimic nu mai conteaza, oricum oasele se odihnesc cel mai bine intre stanci sau pe o poienita verde, mancate de pasari, rupte in mii de bucati ce hranesc lumea.
si-a luat si cal, cavalerul nostru, paradoxal, acum nu mai era cavaler, doar un umblator.
acum eu, fostul cavaler, am renuntat sa cred ca sunt poet sau deosebit. nu cred ca putem depasi prin nimic frumusetea deja creata de natura si tocmai de aia urasc ca o distrugem numai asa din convingerea ca suntem mai buni.
ce rost are sa faci slalom printre masini in fiecare zi si sa mori de cald in casa iarna. cand eram noaptea pe creasta m-am mirat cata lumina pot face orasele, cata energie irosita.
as vrea sa fug intr-un catun dar oare ce as manca acolo...