Făgăraş - 28-31 dec 2011

După lungi discuţii despre unde să plecăm de sărbători, ne-am hotărât la Făgăraş. Nu mai fusesem de prea mult timp acolo şi ne era dor de maiestuozitatea lui. Planul era să facem cât putem din creastă, dormind la refugii.

După o noapte mai mult nedormită am luat un tren spre Avrig. Voiam să urcăm pe la Avrig şi să dormim prima noapte la Bârcaciu. Din păcate nu am fost decât noi doi pentru urcare spre Poiana Neamţului şi domnul care face curse de obicei voia 80 de lei pentru o cursă. A trebuit să facem 11 din cei 14 km pe jos şi am ajuns prea târziu la Poiana Neamţului. Fiindcă nu mai făcusem niciodata traseul până la Bârcaciu şi eram obosiţi şi afară beznă, ne-am decis să rămânem la Poiana Neamţului. Aici am făcut o mare gafă, pentru că nu am sunat să anunţăm că nu mai ajungem la Bârcaciu. Semnalul era foarte prost la telefon.

Dimineaţă, pe la 7:30 am plecat spre Bârcaciu. Poarta era încuiată şi nu era nimeni să deschidă, aşa că am sărit un gărduleţ lateral. Din curte se vedeau deja Făgăraşii. Cu o zi înainte am înaintat sub o pâclă gri, care ascundea giganţii din faţa noastră. Singurul lucru care indica prezenţa unui munte în faţă erau curbele de nivel de pe GPS.

Am transpirat serios pe urcarea spre cabană. Era foarte cald.

Prima fereastră spre munţi, din pădure

 Aproape de Bârcaciu am iesit într-o poiană de unde se vedea vălul ce acoperea satele de jos şi urca încet spre noi.

Am ajuns la Bârcaciu, unde, aflând cine suntem, cabanierul ne-a spus că ne-au aşteptat până la 1 noaptea. Chiar nu am crezut că o să-şi facă griji, dată fiind dificultatea traseului. Am cerut ceai si ciorbă, pe care le-am primit, împreună cu un tratament glacial, pe care-l meritam, dar parcă a fost exagerat. După ce am terminat de mâncat, cabanierul ne-a criticat bocancii şi apoi ne-a explicat cum să ieşim mai uşor şi fără riscuri în Şaua Scării.
Am început să urcăm pe Muchia Scărişoarei. Erau urme în faţă, dar s-au terminat destul de repede, sub vârful scara.

 Am admirat munţii de pe partea mai dreaptă a muchiei şi, unde începea să se încline traseul, am cotit spre căldarea de sub Scara.
Am rămas cu mânerul de la un băţ în mână şi băţul înfipt în zăpadă. Se rupsese curat de la sistemul de amortizare, care nu mi-a plăcut niciodată, pentru că pornea şi se oprea singur. Mi-am băgat ce am putut în ingineria italiană, după care am pus băţul stricat pe rucsac şi am scos pioletul.

Piscul Şerbotei, Piscul Sărăţii şi Custura Ciobanului

Puţin mai în faţă am făcut stânga, în căldare

Căldarea era complet albă şi de la umbră nu se distingea niciun detaliu al terenului. După o vreme era imposibil de distins distanţa până la zăpada din faţa picioarelor şi, dacă nu ne uitam la pereţi simţeam că ne ia ameţeala. Vedeam şi totuşi eram orb, împiedicându-mă de câte ori terenul urca sau cobora mai brusc. Zăpada era moale şi ne afundam în ea. Am început urcarea spre Muchia Puha şi încercam să stăm numai pe unde se vedea iarba din zăpada şi evitam jgheaburile cât puteam. Zăpada era prea puţină pentru o avalanşă mare dar nu avea deloc coeziune şi nu am vrut să riscăm deloc. Pe vremea asta, cu zăpadă puţină, se văd cel mai bine jgheaburile şi cred că înveţi foarte bine să priveşti topografia terenului şi să distingi locurile ce trebuie neapărat evitate când s-o aduna zăpada.
Nu ne era deloc frică, cu toate că albul constant şi vălul ce acoperea Transilvania ne izolau şi mai mult. Eram copleşiţi de măreţia din jurul nostru şi de frumuseţea aspră şi neiertătoare ce ne înconjura.

Am ieşit obosiţi din căldare şi am continuat urcarea spre Şaua Scara. Traseul mergea pe versant, care era din ce în ce mai înclinat şi mai înzăpezit. Am părăsit traseul şi am ieşit direct în muchie, unde zăpada era mai mică şi mai fermă.

Urme de înger

Ne-am bucurat tare când am văzut noul şi frumosul refugiu, care avea să ne fie casă peste noapte. În afară de plăcile de spumă care erau rupte şi împrăştiate peste tot, refugiul era foarte curat. Uşa nu se închidea complet dar am găsit în refugiul vechi aruncate nişte bucăţi de panou din care a fost construit noul refugiu, pe care le-am pus în uşă. În depărtare fulguia şi un strat din ce în ce mai gros de nori ne acoperea.

Am admirat peisajul şi formele extravagante de gheaţă, am gătit şi am mâncat. Am folosit Leathermanul şi banda adezivă să repar băţul stricat şi am scos sistemul de amortizare şi de la celălalt. Pe la 8 am adormit. Am  apreciat foarte mult lumina refugiului, pe care am lăsat-o aprinsă până spre dimineaţă, în caz că a prins noaptea pe cineva pe traseu şi are nevoie să vadă o lumină spre care să vină. A fost prima noapte a noastră petrecută pe iarnă (în Crai a fost vreme de toamnă) într-un refugiu neîncălzit.

Corali

Dimineaţa ne-am trezit într-o cană cu lapte. Am decis să mergem până pe Şerbota, să vedem care e situaţia.
Majoritatea timpului vizibilitatea scădea la 10 metri şi ne-au ajutat mult urmele de câine care mergeau pe traseu, că nu trebuia să scot GPS-ul prea des. Am căutat să stăm numai pe creastă dar era foarte greu să ne dăm seama unde mergem. Am intrat în Şaua Şerbotei cu GPS-ul în mână. Roxana îşi dădea seama mereu când coteam aiurea, dar eu am fost cam dezorientat. Ca să fie şi mai rău, viscolea şi noi nu luasem ochelari şi nici cagule.

Răsărit?

Musceaua Scării, cred

În Şaua Şerbotei s-a făcut mai clar şi am început să fim mai optimişti.

 Arătam ca stâlpii de marcaj şi eram orbiţi de atâta alb.

Când am ajuns la Şerbota deja se vedea un petic de cer. Credeam că putem continua dar în câteva minute s-a făcut iar ca în cana cu lapte şi am decis să o luăm spre cabana Negoiu.
După ceva bâjbâială am găsit intrarea pe Piscul Şerbotei. Traseul mergea pe versant mai mult. Nu erau decât urme de animale şi poteca era complet acoperită de zăpadă. Se făcuseră şi plăci de vânt de la viscol. Pentru că traseul tăia toate jgheaburile posibile am decis să mergem doar pe creasta muchiei. Nu ştiam dacă sunt întreruperi, pentru că nu mai fusesem niciodată pe traseul ăsta, dar din Şaua Scării muchia părea foarte abordabilă. Totuşi, la munte, totul pare mai uşor de departe sau din poze.
Din fericire nu au fost întreruprei mari. Roxana nu mai zicea nimic dar nu s-a panicat nicio secundă.

După ceva efort şi o pauză de masă am ajuns la limita pădurii. Roxana era toată un zâmbet. Plantele erau toate decorate frumos cu cristale fragile şi, cu toate că era tot ceaţă, măcar aveam mai multe de văzut, acum că începeau brazii. De aici începeau şi urmele spre cabană.

Sunătoare

La Negoiu era plin. Am mai găsit doar o cameră de 2 locuri, pe care trebuia să o părăsim a doua zi. Cei de la cabană au fost foarte simpatici. Ne-au făcut focul imediat în sobă şi ne-au dat apă, cu toate că nu funcţionau ţevile din cauză că secase izvorul şi trebuia să aducă de departe.
Am tot făcut planuri să urcăm a doua zi şi să rămânem la Călţun, dar nu aveam timp destul să coborâm şi să ajungem şi în Bucureşti până pe 2. Nu ştiam nici cum o să fie vremea. Dacă ne prindea iar o ceaţă lăptoasă la coborârea de pe Negoiu sau a doua zi era nasol. Am hotărât că e mai bine să încheiem aici, decât să ne ăntindem prosteşte. Oricum era mai mult decât făcusem vreodată iarna. O să mai fie multe ture.
A doua zi ne-am bucurat de spectacolul de gheaţă din pădure care ne-a mai uşurat supărarea că ne întorceam acasă mai devreme.

A trebuit să mergem pe jos cei 22 de km până în Porumbacu, dar am prins toate trenurile şi la 9:20 eram în Bucureşti.