natura nu scrie cu litere, scrie cu imagini, sunete, texturi si mirosuri. scrie marea carte pe care o tot citim de cand am aparut. pe masura ce scriem din ce in ce mai multe carti, multi uita sa mai citeasca, atat ce a scris omul cat si ce a scris natura, uita ca sunt animale inainte sa fie oameni si nu isi mai folosesc nici creierul nici corpul pentru a trai.
Uite ca, vrand cu disperare sa avem o iesire de iarna dupa o iarna intreaga irosita pe probleme de sanatate, am iceput sa ne documentam. pana acum doi ani ieseam iarna pur si simplu, dar asta nu e bine daca vreisa te si intorci, asa ca am inceput sa cautam curs de prevenira avalanselor. Stiam de la Roxana de blogul lui Dinu Mititeanu, unde, pe langa cursul de avalanse am gasit o intreaga carte despre munte si natura. Daca ar fi sa raman cu un singur lucru de acolo, acesta ar fi: muntele trebuie citit ca o carte si inteles.
In marea carte a lumii sunt si lucruri urate, prin care vrem sa trecem cat mai repede, dar si lucruri extraordinar de frumoase, in care ne putem pierde la nesfarsit.
Cu mintea ocupata cu noi cunostinte despre munte iarna si cu ultimul buletin nivo memorat am plecat la drum. A fost o calatorie usoara, de 2 zile. Am fi vrut sa vedem multe, dar lipsa timpului ne-a constrans la un drum mai rapid: din sinaia prin poiana stanii la piatra arsa si peste munti la padina, iara doua zi intoacere pe acelasi traseu pentru ca trebuia sa prindem un tren la 6 seara.
Atunci cand nu e timp foarte mult cel mai bine e sa alegi un traseu pe care totusi sa nu te grabesti, pentru ca pe munte trebuie calatorit in tihna, ca sa il citesti si sa-l inveti.
In Sinaia era o zi tipica de toamna, rece, innorata,trista, uda si foarte foarte frumoasa:
Abia dupa ce am ajuns in Poiana Stanii ne-am intalnit cu iarna, o iarna timida si neputincioasa, nu ca baba apriga ce urla anii trecuti si viscolea de nu mai vedeai in fata. Ce ne-a socat a fost nu lipsa iernii cat ce s-a intamplat cu complexul de cabanute de la Poiana Stanii: era o tiganie totala cu tot felul de porcarii depozitate in mica curte. Aveau pana si un ren in curte! In fine, cred ca vor urma tendinta generala a 'intreprinzatorilor' din Bucegi, facand dintr-un loc pitoresc o casa a kitsch-ului.
Am continuat pe drum printre cateva temerari ce vizitau muntele cu masina pana la carciuma si se uitau la noi ca la extraterestri, in hainele noastre ridicole si colorate.
Am intrat iar in padure, iar a disparut zapada. Ne-a fost asa dor de munte. De umezeala si intinderea despotica a muschilor ierburilor si tufisurilor. De monumentalii copaci ce fac cele mai frumoase catedrale umane sa para niste imitatii stangace. E interesant iarna ca anumite plante sar in ochi: laritele sunt singurele pete cenusii din verdele inchis al coniferelor si zmeurisurile isi intind vreascurile in afara zapezii. Ne-am mirat pe drumul acela interminabil prin padure spre piciorul pietrei arse cate zmeurisuri sunt, pe care vara le ratam.
Am facut unscurt popas la bancuta si ampornit mai sus, putin ingrijorati de potentialele placi de vant. Mai sus era asa putina si tasat zapada incat doar placile de vant ramasesera, scufundate in jgheaburi, betonate de soare si frig. Pentru mine a fost prima data cand am privit muntele 'cu ochi de iarna' si cred ca tipul asta de vreme, cu zapada doar in jgheaburi e perfect, pentru ca se vad foarte bine zonele de avalansa si iti poti planifica traseul de vreme rea.
Pe platou viscolea. Imi era asa dor de vantul ala taios pe fata si totusi ma bucuram ca nu am plecat fara ochelari.
Am ajuns pe seara la Padina...
Dimineata viscolea o zapada marunta. Cabanierul de la Padina ne-a sfatuit sa nu coboram pe jepii mari asa cum voiam si ne-am dat seama si noi ca nu ne ramasese destul timp sa prindem trenul fara sa fugim, asa ca ne-am calcat pe inima si ne-am intors pe unde am urcat, contrar obiceiului nostru.
Imediat ce am ajuns la Pestera (pe la 11si ceva) a iesit soarele. Eram singurii care urcam spre Piatra Arsa. Am mai flentarit putin prin padure.
Se depusese zapada doar in santuri si astupa perfect urmele din seara trecuta. In padure era ca in vederile cele mai frumoase:
Ne urmarea un nor negru ce crestea intruna si ne-a inghitit pana sa ajungem pe platou
Era destul de frig fata de ziua precedenta si la coborarea spre poiana stanii prin padure era inghetat pamantul. Glezna mea pe jumate vindecata nu era deloc fericita si ma intrebam cum o sa ajung jos. Pana la urma a fost bine si ne-am intors pe seara in Sinaia. Am urcat intr-un personal plin ochi si am stat in cur pe scari in zarva facuta de un grup de copii de a 8-a ce veneau din excursie si un grup de copii mai mari, beti morti, care au fost la malaiesti sa se faca praf. Si cand ma gandesc ca acelasi grup ne-a invitat odata sa urcam cu ei la caraiman de 1 decembrie.
Muntele a fost ca de obicei incredibil de frumos. Bucegii sunt magici. Sunt micuti si construiti ca o cetate. Au marginile abrupte si spectaculoase si un platou domol si destul de inalt incat sa simti ca esti pe munte. In fiecare etaj e ceva de vazut. Padurile sunt o orgie de copaci uriasi. Daca ii privesti mai mult par ca niste monumente vii cu povesti ale unei vieti lungi si grele dar frumoase, cu geruri napraznice si infectii cu Agrobacterium care cu timpul ii fac sa para si mai batrani, si mai impresionanti.
Apoi, la iesirea din padure incep sa se vada stancile. Stancile Bucegilor sun semete si inalte si lasa o impresie adanca in creierul calatorului tanar ce le vede pentru prima data.
Spre deosebire de alti munti cu creasta, Bucegii au un platou presarat cu padurici de jnepeni si iarba inalta si moale care toamna se leagana aurie in vant si iti vine sa dormi in ea toata viata.
Asa ca daca nu ati fost in Bucegi mergeti macar vara cand nu trebuie cine stie ce echipament si daca tot mergeti nu luati cu voi decat poze si poate un conulet si nu lasati acolo decat zambete oamenilor cu care va intalniti (si ceva nevoi daca va mai apuca, na, dar sa nu se vada).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu