duminică, 20 martie 2016

Maroc 4: Fez - Azrou

Eu am fost mereu un om calm. În Chefchaouen s-a produs declicul, adaptarea la orient. Am confirmat iar că păstrarea calmului și zâmbetului te duc oriunde. Oamenii vor să să te ajute, dar nu ca pe o victimă, ca pe un prieten.
Ne-am trezit cu noaptea în cap și am strâns cortul. Am zburat până la autobuz. Bicicletele au intrat lejer în cală, doar cu roata din față scoasă. Eram senzația autobuzului: singurii turiști, și bicicliști. Autocarul mergea pe un drum mic, prin sate, pe serpentine. Din când în când oprea la popasuri sau în autogări mici și prăfuite, în piețe agitate.
La prima oprire am băut o cafea. La câteva minute după ce plecăm ne întoarcem: șoferul uitase un moșuleț la popas. Era așa simpatic, în jalaba lui ponosită, cocârjat și supărat, pierdut pe drum.
Au intrat în vorbă cu noi doi neni. Unul stă într-un sat în munți. Se plimbă și el cu bicicleta și ne arată poze din multe locuri în Maroc. Reușim să comunicăm în franceza noastră stricată. După o vreme ne pune că lucrează câteodată în Spania. Majoritatea marocanilor care lucrează în vest știu românii de acolo. Ca români, am fost primiți foarte bine în Maroc. Nous sommes comme freres, kif-kif!
Mai trece ceva timp și ne arată sticla de votka din bagaj.
Urcăm din ce în ce mai mult pe un versant înalt ce mărginește o vale uriașă, plină cu sătuțe și parcele de teren cu irigații făcute de localnici.
Drumul e foarte lung și intrăm în toropeală, până când suntem treziți de țipete. E o experiență să auzi niște arabi care se ceartă. Niște oameni blochează drumul. Șoferul țipă, ei țipă. Un nene mai în vârstă ne vede fețele îngrijorate și ne abordează: stați liniștiți, sunt idioți. Apare un alt autocar din spate, care ne depășește, asta era problema. Oamenii se dau la o parte și șoferul pleacă înjurând. Mergem cam repede pe serpentinele astea. Ajungem autocarul care ne depășise și al nostru se apropie de el și merge strâns în spatele lui pe serpentine. Nu se poate depăși dar suntem toți ca la meci, spectatori la cursa în care suntem și pasageri, bieții proști. La un moment dat prindem mai mult spațiu și depășim în curbă, peste linia continuă, în uralele pasagerilor. Cursa asta face toți banii!
Ne oprim la popas și bătrânelul ce ne abordase ne spune să nu mâncăm nimic cu carne; nici nu aveam de gând.
Tot în autocarul ăsta absolut autentic mai observăm cum, unii bărbați mergeau mergeau în spate sau se întorceau cu spatele și produceau o sticlă de urină, pe care nenea cu biletele, sau chiar ei, o aruncau pe ușa autocarului (pe care o deschidea putin șoferul) pe marginea drumului. La fel cu pungile cu vomă. Noroc că nu ne-a izbit nimic din vreun autocar pe durata excursiei. Era un tip care a vomitat tot drumul și era din ce în ce mai gri și eram siguri că nu o să supraviețuiască.
Nu se mai întâmplă nimic ciudat și mă uit pe telefon de hoteluri sau hosteluri ieftine în Fez. Dacă vrem să vedem Medina nu putem sta la camping, că e prea departe și nu putem intra cu bicicletele,
Alegem un hotel, dar e prea scump, apoi ne hotărâm la Hotel Rex.
Autocarul ne lasă la marginea Fez-ului și găsim foarte greu hotelul, după rătăciri și instrucțiuni.
Mai învățăm o lecție: marocanii spun hotel la orice, indiferent cât de jeg e, sau cât de delapidătă e clădirea. Stăm la 5km de Medina veche.
Ne spălăm hainele și facem duș cald și o luăm spre Medina. Trebuie luat taxi. Altă lecție: în Maroc, dacă nu iei un taxi pentru turiști, taxiul se împarte cu altă lume, și se plătește după ureche, că nu pornește nimeni aparatul. Ei se așteaptă de la turiști să plătească astronomic pe taxi față de localnici, așa că trebuie să mă prefac că știu ce fac. Pe net zice că un străin experimentat va da dublu cât un marocan, în timp ce un ageamiu va da de 5-10 ori mai mult. Ajungem la destinație și pun taximetristului niște monede în mână, cam cât ar fi făcut taxiul în București, și, fără să întrebăm dacă e ok, mulțumim și coborâm. Am plătit dublu cât face...dar puțin ca turiști.
Medina e foarte faină, cu străzi mici și înguste. fiind vineri, multe locuri erau închise și erau puțini turiști. Pentru că sunt labirintice străduțele și afundare între și sub sute de riaduri, moschei și pasaje, ne mergea GPS-ul la telefon. Ne-am orientat cu harta, prost. Voiam să ajungem la magazinul cu balcon spre tăbăcăria faimoasă a Fez-ului. Când eram adânc în medina, un puștan ne întreabă dacă nu vrem să ne ducă el la magazin, i-am spus că nu. După câteva minute, întâlnindu-ne iar cu el, ne-am dat seama că nu avem nicio șansă, și ne-am lăsat ghidați. Din fericire nu era unul din ”ghizii” de prin medina, ci chiar fiul celui cu magazinul. Tăbăcăria era în renovare din păcate, dar Roxana era foarte entuziasmată de magazin. După nesfârșite căutări, și-a ales o gentuță din piele de cămilă, pe care am scos-o la jumate de preț (tot o grămadă de bani), care e așa rezistentă că probabil o va lăsa moștenire la nepoți. Am dat niște bănuți tânărului ghid și, mulțumindu-ne, ne-a rugat să intrăm la muzeul de alături. Aveam să aflăm că se numea Riadh Belghazi. E o clădire extrem de frumoasă, cu camere mari cu tavane pictate și mozaic cu albastru. Are o curte interioară plină cu portocali care erau în floare și miroseau incredibil. Ne-a fost ghid un puștan foarte simpatic, care ne-a arătat toate camerele de vizitat: colecția de bijuterii berbere, colecția de mobilă și țesături și, cel mai fain, terasa de pe acoperiș, unde am admirat apusul peste labirintul medinei. Nu am mai stat la ceai că era târziu și voiam să plecăm spre Atlasul Mijlociu dimineața.
Coborând spre ieșire, cu ghidul în spate, în loc să nimerim în curtea interioară, se pare că am luat-o greșit și am nimerit în apartamentele de locuit ale proprietarilor riadului. Acolo era a doua femeie frumoasă pe care am văzut-o în Maroc, cu părul neacoperit, în șlapi și pantaloni de ”leopard”. Ne cerem scuze și dăm să ieșim, speriați că am violat intimitatea oamenilor și am cauzat un incident cultural, dar nu e așa. Ne zâmbește și ne poftește înăuntru. E foarte sociabilă și știe engleză. Ne descoase: de unde suntem, ce facem aici, cu ce ne ocupăm. Îi vine greu să creadă că batem Marocul pe bicicletă fără să fim plătiți pentru asta.
Ea face haine tradiționale, mai ales pentru nunți. Ne îmbracă și pe noi tradițional și ne face poze puștiul. Plecăm zâmbind. Mereu avem întâmplări ca asta în Maroc.
Ne întoarcem pe jos spre hotel și ne culcăm.
A doua zi ne trezim devreme, strângem tot şi plecăm spre Ifrane. Spre ieşirea din oraş găsim o cafenea drăguţă şi ne bucurăm de răcoarea de dimineaţă la o cafea. La cafenea e ieftn şi au nişte espressoare foarte mari, care fac o cafea foarte buna. Continuăm pe un drum perfect drept ce urcă agale. Găsim o livadă de măslini şi luăm micul dejun la umbră. Deja e cald bine. Urcăm agale spre Ifrane. Bem un ceai la Imouzzer. Întrebăm un tataie de apă şi ne spune să cerem la orice cafenea să ne umple sticlele, să nu cumpărăm apă. Cu prilejul ăsta mai bem un ceai de mentă.Drumul până la Ifrane e foarte interesant. Urcă drept dar lin şi e adâncit în roca de pe margini în vârf. La un moment dat începe o pădure mare de stejari micuţi ce cresc din pământul cu multe pietre de calcar. Peste tot sunt gropi pe marginea drumului, poate au săpat după fosile.
Ifrane e fiţos. Cum intrăm ne taie faţa un taximetrist şi mă înfig în Rox, rupându-i apărătoarea spate. Se face repede cu bandă. Trecem repede de Irfane. Vine seara şi scade complet traficul. Privim apusul şi continuăm. Căutăm loc de campat înainte de Ayrou dar nu sunt locuri ferite. Ne hotărâm să mergem la campingul marcat pe openstreetmap. Deşi e întuneric e cineva la recepţie. E foarte ieftin campingul ăsta dar omul de la recepţie e foarte amabil. Nu vedem mare lucru dar duşul cald e gratis. Suntem în ceva sătuţ şi ne spune omul de la recepţie că putem găsi un magazin pe o stradă lăturalnică, în sat. E beznă. Găsim locul şi ne luăm de mâncare. Oamenii nu sunt obişnuiţi cu turiştii care intră în sat, dar sunt foarte amabili. De obicei vin vestici cu rulote, care se izolează total de populaţia locală. Până şi noi îi dispreţuim. Au atv-uri sau scutere în remorci, sau legate de rulote. Unii au nişte camioane gigantice de teren. Sigur e foarte ecologic ce fac ei.

De pe geamul autocarului


Camera de hotel din Fez



Tăbăcăria din Fez

Magazinul de piele

Riad Belghazi


Apusul peste Fez







Mic dejun cu bunătăți marocane

Spre Atlas






Un copac cu egrete


Pădurea de stejar

Drumul spre Azrou